Adevăr Istoric
Documente şi date din Istoria Bisericii
de Nicolae Moldoveanu
DOLIUL
Doliul, este un obicei evreiesc pe care l-au adoptat şi creştinii, (pr. Ioan Şt. Popescu, noţiuni Liturgice, pag. 142).
ÎNMORMÂNTAREA
Înmormântarea cu procesiune şi cu slujbă a luat fiinţă după anul 400. (E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 219).
COCOŞUL ŞI GĂINA
Cocoşul şi găina, ce se dau de rudele mortului, peste groapa acestuia, este un obicei păgânesc. Păgânii credeau că cocoşul are să vestească mortului ceasurile (timpul) şi are să alunge duhurile rele şi cu ciocul are să ţină cumpăna când vor fi cântărite păcatele.
Găina va merge pe cealaltă lume, scurmând prin spini, făcând loc sufletului să treacă, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 143).
COPIII MORŢI
Concepţia ortodoxă în această problemă: “Câţi coconi (copii) ai creştinilor mor nebotezaţi, ca şi cei ai păgânilor, aceia nu merg în împărăţia cerurilor, nici în muncă, ci numai într-un loc luminos.” (Pravila de la Târgovişte, 1652, pag. 125, cap. 153).
BOCETUL
Bocetul mortului este un obicei păgân. Romanii, grecii şi alte popoare păgâne, aveau bocitoare, adică femei care făceau această slujbă, (pr. Ioan. Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 142).
STROPIREA CU VIN
Stropirea cu vin a mortului când este băgat în mormânt, a fost preluată de către creştini de la romani. Aşa că acest obicei îşi are originea în păgânism. El simbolizează iertarea păcatelor pe care Dumnezeu o dă mortului, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 140).
CULTUL MORŢILOR
Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalităţi de a-i celebra pe cei dispăruţi. Nenumărate practici şi obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.
Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare şi parastasele, pomenile şi alte obiceiuri, sunt o moştenire de la strămoşii noştri păgâni daci şi romani.
Iată ce scrie un teolog ortodox, în legătură cu înmormântarea: “În cultul ortodox, rugăciunea de iertare are formularea: «însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului (numele) în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.» Prin expresia loc de verdeaţă ne trimite la cunoscutele “Câmpii elizee” din mitologie. Verdeaţa înseamnă răcoare (loc în care nu arde focul iadului). Folosirea apei – căratul apei la o familie – după înmormântarea mortului, are ca scop răcorirea sufletului omului mort şi potolirea setei în viaţa de dincolo. Pomenile îi slujesc ca hrană.” (Studii Teologice, 1990, nr. 4, pag. 85 – 99, “Refrigerium” în mitologia şi în istoria poporului român, de pr. prof. Ion Ionescu).
“…Trebuie, în orice împrejurare, să ne rugăm pentru cei adormiţi şi să aducem jertfe fără sânge, făcând milostenii, fiindcă morţii nu pot face asemenea lucruri prin ei înşişi.” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti 1981, partea -, pag. 70).
Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, “Moşilor” le revine un loc prioritar. Practicată pe întreg cuprinsul ţării, această datină este situată calendaristic în trei anotimpuri: iarnă, vară şi toamnă. “Moşii” se sărbătoresc în prima zi de sâmbătă de dinaintea Lăsatului secului de brânză, la Sânziene şi la Sf. Dumitru. Cu această ocazie, fiecare familie pregătea felurite bucate, vase şi chiar haine, spre a le împărţi celor care nu fac parte din neam, dar au prilejul, cu această ocazie de a le pomeni faptele.
Dintre cele mai reprezentative realizări, menţionăm categoria “oalelor de moşi”, lucrate în toate centrele ceramice ale ţării. Modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată, aceste piese sunt nelipsite din ceremonialul obiceiului, fiind adevărate însemne simbolice ale “Moşilor”. Generaţii de-a rândul, olarii au lucrat şi lucrează încă aceste oale, ele fiind mult solicitate în obiceiurile de comemorare a strămoşilor.
Cu ocazia desfăşurării acestui ceremonial “Moşii”, femeile împart “moşi”, constând din: grâu fiert cu unt sau untdelemn, lapte sau brânză, colaci şi lumânări, însoţite de urarea: “Voi moşi strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi/ Să-mi daţi spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ Cu mult ajutor/în câmpul cu flori.”
Grefată mult mai târziu pe această tradiţie, practica bisericii creştine a accentuat semnificaţia psiho-socială a “Moşilor” amplificându-le structura ceremonială pe linia diversificării bunurilor ce se împart cu această ocazie.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe şi Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morţi (parastasele), ca să fie scoşi din iad şi aduşi în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.) “Familia celui decedat şi apropiaţii poartă doliu (unii mai mult, alţii mai puţin timp), în memoria celui dispărut. Este o formă de respect şi aducere aminte neîntâlnită la alte popoare.
Locuitorii Olteniei merg chiar mai departe şi aşează cruci sau alte monumente funerare, chiar pe zidul casei în care a locuit cel decedat, pentru ca spiritul lui să fie în continuare ataşat de locurile pe care le-a îndrăgit. Şi dacă popoarele antice aşezau în locurile de veci provizii considerabile, pentru ca mortul să aibă de mâncare şi de băut mult timp, românul (care a simţit şi el această nevoie) a fost ceva mai practic. Aşa au apărut pomenile, parastasele, căpeţelele, apa mortului, şi acea adăugire fantastică “Dumnezeu să-l ierte!”, de după fiecare pomenire a numelui celui decedat. Fiecare astfel de manifestare a iubirii şi a neuitării este însoţită de lumânări care au rostul de a lumina viaţa de dincolo a dispărutului.
Domnul G. I. a “făcut” războiul al doilea, pe aproape întreaga lui desfăşurare. S-a întâmplat, însă, ca în Cehoslovacia să cadă prizonier. Dintr-o regretabilă eroare, în loc să fie dat pe lista dispăruţilor, a apărut în jurnalele vremii ca fiind erou căzut la datorie. În mod firesc, acasă a fost jale mare şi, foarte credincioşi, membrii familiei au început a-i împărţi mâncare şi băutură de pomană. Vecinii şi săracii cartierului, beneficiarii pomenilor, spuneau în fiecare sâmbătă “Bogdaproste!” şi “Dumnezeu să-l odihnească! «Nu ştiam că acasă a ajuns ştirea că aş fi mort», declară domnul G. I. după atâţia ani, cu înfrigurare, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, «dar la un moment dat am început să bănuiesc. Şi iată de ce: niciodată sâmbăta nu mă puteam atinge de mâncarea pe care ne-o dădeau în lagăr.
Asta nu pentru că ar fi fost în alte zile prea multă şi consistentă, ci pentru că, pur şi simplu, mă simţeam sătul. Ba uneori, adulmecam chiar mirosul sarmalelor aburinde şi al cozonacilor. Aveam senzaţia unei imense împăcări cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Şi parcă o lumină blândă mă inunda…»“ (Articol apărut în ziarul “România Liberă”, 7 martie,1994, pag. 10.
Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic cu istorie, tradiţii, legende, folclor), pag. 70, Timişoara, 1935).
“Parastas, cuvânt de origine greacă ce defineşte rostul acestei slujbe: “mijlocire” sau “a veni în ajutor”, potrivit învăţăturii creştine, care arată că între cei vii şi între cei decedaţi se continuă o legătură şi comuniune vie, ce se exercită prin rugăciune, pentru fraţii noştri în credinţa şi nădejdea învierii. Rugăciunile celor vii vor să dobândească îndurare de la Dumnezeu şi iertare de păcate pentru cei decedaţi, înaintea noastră. (Pocăinţă după moarte? n. n.)
În privinţa aceasta sf. Ioan Hrisostom (sf Ioan Gură de Aur) scrie: «Nu în zadar se fac aduceri pentru morţi, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumuseţarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca şi ei şi noi să câştigăm făgăduinţele eternei fericiri, prin daruri şi iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu.»
Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot aşa şi la parastas se aduce coliva, pâinea şi vinul simbolizând corpul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toţi cei ce iau parte la parastas (ca şi la înmormântare), căci această gustare este legătura noastră ca neam creştinesc, ca seminţie aleasă şi răscumpărată de Isus Hristos prin sângele vărsat pe cruce.
În rânduielile pomenirii morţilor figurează şi sărindarul (rugăciuni plătite preotului pentru cei morţi sau pentru cei bolnavi), un alt cuvânt grecesc, care are semnificaţia numărului 40, însemnând aducerea de daruri de pâine (prescuri) şi vin la 40 de proscomidii, pentru săvârşirea sfintei liturghii, slujitorii fiind îndatoraţi să facă pomenire în rugăciunile lor atât a celor vii care le-au adus, cât şi pentru morţii lor.
Precizăm că proscomidia este lucrarea Sfintei Liturghii, care se face în partea stângă spre nord a altarului, unde preoţii fac pregătirea darurilor pentru jertfa Domnului, pentru Sf. Euharistie şi consumarea lor.
Parastasul, deci, este o slujbă religioasă de pomenirea morţilor, prin intermediul preoţilor, reprezentând o legătură dintre cei vii şi cei morţi. De asemenea exprimă viabilitatea sufletului ca parte dumnezeiască, în planul mântuirii noastre, de la care nimeni nu este omis, fapt pentru care, în timpul liturghiei şi ieşirii cu Sfintele Daruri, preotul se roagă şi “pentru cei pentru care nu mai are cine să se roage.” (România Liberă, 13.01.96).
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, morţii care au murit în păcatele lor, merg în iad şi de acolo pot fi mântuiţi prin parastase (pomeni) aduse de rudele rămase în viaţă, şi rugăciuni rostite de preoţi, acestea făcându-se la anumite date fixate de Biserica Ortodoxă. (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 356).
După învăţătura şi credinţa cultului ortodox, în iad sunt multe locaşuri şi în rai la fel:
Pr. prof. Simion Radu: “Sfinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii, care au fost eroi ai credinţei şi au murit pentru ea, fericirea va fi mai mare decât pentru creştinii de rând, care au o răsplată mai mică. Răsplata se dă gradat după fapte şi merite personale. Aşa este şi în iad, unii sunt în talpa iadului; marii răufăcători ai omenirii, criminalii, batjocoritorii de Dumnezeu şi cele sfinte, etc. Aceştia vor fi în chinuri grele, în comparaţie cu cei care au făcut păcate uşoare.
…Dar Dumnezeu este Părinte bun şi milostiv şi poate schimba soarta celor adormiţi. El poate uşura chinurile şi suferinţele celor din iad, căci cei adormiţi au plecat din lumea aceasta cu un germene de credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi dacă cei vii de pe pământ se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele făcute în această viaţă.
..Aceste rugăciuni se numesc parastase şi sunt de cel mai mare folos, pentru sufletul celor adormiţi, dar şi pentru cei vii care le pun…
…Parastasele sunt răspunsul inimilor credincioşilor de pe pământ, la strigătele după ajutor ale celor adormiţi şi dragi ai noştri, ca să fie iertaţi de păcate şi scoşi din chinurile iadului… Numai cel necredincios şi dur la inimă poate sta nepăsător la aceste strigăte, cel ce nu crede în Dumnezeu, în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică. Numai aceştia nu pun parastas, nu dau ajutor celor adormiţi.
…Sfintele parastase sunt fapte de binefacere, fapte de milostenie, faţă de sufletul semenilor noştri răposaţi care ne cer mână de ajutor şi scoaterea din chinurile iadului, să le uşurăm aceste chinuri, căci ei nu pot face nimic în acest scop…
…Pe lângă parastase, pentru binele şi fericirea celor dragi ai noştri, trebuie să facem şi rugăciuni particulare acasă, iar în duminici şi sărbători să aducem la sfânta biserică prescură, din care preotul pregăteşte darurile care se aduc jertfă nesângeroasă, la Sfânta Liturghie…
…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al şaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morţilor, apoi în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morţi să scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).
Pr. drd. Vasile Gordon, vorbind despre parastase subliniază: “În Biserica Ortodoxă se realizează o adâncă relaţie de comuniune între cei care fac parastasul şi cei pentru care se face parastasul. Coliva (care este nelipsită din cadrul paratasului) închipuie însuşi trupul mortului, căci grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea…
…Pruncii, ne având păcate, vor fi primiţi, fără judecată în «sânul lui Avraam»… În ritualul înmormântării preoţilor, nu se plâng păcatele ca la laici, fiindcă slujitorii celor sfinte sunt mai drepţi…” (Glasul Bisericii, 1984, nr. 1 – 2, pag. 102 – 103).
Faţă de înmormântările simple, făcute în duhul Noului Testament, săvârşite de primii creştini, în cultul ortodox, înmormântarea este o ceremonie foarte complicată şi costisitoare.
Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Pr. Ghe. Răţulea: “Pomenile sunt şi ele un semn şi o dovadă de comuniune… comuniunea între cei vii şi se întăreşte legătura lor cu cei morţi…” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 49, Comuniunea cu Biserica).
Biserica Romano-Catolică, are în învăţătura sa, dogma purgatoriului, adică o stare de mijloc între rai şi iad, loc de purificare morală în care sufletele se purifică prin pedeapsa curăţitoare, prin ajutoarele celor vii: milostenii, (parastase), rugăciunile preoţilor şi prin alte lucrări de pietate făcute pentru ei.
Biserica Ortodoxă spune că “Învăţătura despre purgatoriu nu are temei în Sfânta Scriptură (de parcă cele legate de cultul morţilor ale ortodoxiei, ar avea n. n.) şi că învăţătura aceasta e o doctrină străină de creştinism. Este o metempsihoză păgână spiritualizată… Din punct de vedere moral este dăunătoare, căci ea duce la nepăsare. Omul ştiind că în viaţa de dincolo îşi poate dobândi mântuirea, nu se simte îndemnat de a se feri, aici pe pământ, de păcate. El crede că acestea pot fi ispăşite în purgatoriu…” (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 965 şi 967, Bucureşti 1958).
Sergiu Bulgakoff, renumit teolog ortodox: “Creştinismul primitiv este plin de tot sentimentul sfârşitului apropiat şi inevitabil: «Iată, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!» (Apoc. 22:20). Aceste cuvinte de foc răsunau ca o muzică cerească în inimile primilor creştini şi le ridicau pe un plan “suprapământesc”, ca să spunem aşa. Aşteptarea unui sfârşit: imediat, tensiunea plină de bucurie, s-a pierdut natural în cursul istoriei. Acest sentiment a fost înlocuit prin acela, că viaţa noastră se termină repede prin moarte şi că o răsplată vine după moarte: îi Orient şi în Occident, escatologia a devenit mai severă şi mai sumbră. În acelaşi timp s-a dezvoltat în creştinism – in Ortodoxie mai ales – o venerare specială a morţii, destul de aproape de ideile Egiptului antic (există, în general, un fel de legătură “subterană” între pietatea egipteană şi Ortodoxie). Trupul mort este îngropat cu veneraţie, ca sămânţa învierii ce va să vină – şi ritualul însuşi al înmormântării este considerat ca o taină. Rugăciunea pentru morţi, pomenirea lor periodică, stabileşte o legătură între noi şi lumea cealaltă; orice trup mort se numeşte în limba liturgică “moaşte”, căci este capabil să fie glorificat… Rugăciunea pentru morţi, fie în cursul jertfei euharistice, fie în afară de liturghie, ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă. Aceasta crede cu tărie în acţiunea reală a acestor rugăciuni. Ea poate să amelioreze starea sufletelor păcătoşilor şi să le libereze din locul de pustiire, să le scoată din iad… (Ortodoxia, Sibiu, 1933 cap. XVI, pag. 229 – 232).
Sergiu Bulgakoff, scrie: “Biserica Ortodoxă nu cunoaşte un purgatoriu ca loc, sau stare specială… cu toate acestea, nu se poate nega posibilitatea unei stări de purificare – idee comună Ortodoxiei şi Catolicismului… Escatologia (ultim, final, adică învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii) individuală a morţii şi a lumii de dincolo de mormânt a înlocuit, până într-o măsură escatologică generală a celei de a doua veniri,” Tot în această carte, la pag. 12, autorul scrie: “Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, XVI, 232).
“Purgatoriul e o invenţie introdusă de apuseni în escatologia creştină.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, pag. 967).
Dar, aşa cum s-a zis mai sus şi din citatul care urmează, Biserica Ortodoxă, prin învăţătura despre parastase, crede la fel cu Biserica Catolică. Iată citatul: “În ce priveşte credinţa că sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin mijlocirile celor vii, aceasta consună cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, cu deosebirea că, după învăţătura ortodoxă, aceste mijlociri se fac pentru cei din iad. (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 967, Bucureşti, 1958.)
Cine are inimă de înţeles să înţeleagă! Oricum, adevărul nu este greu de priceput, dacă este bună-credinţă, punând citatele faţă în faţă şi, mai ales, cu învăţătura apostolilor – Noul Testament.
In Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel şi pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu şl în viaţa lor de fiecare zi. Nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.
Aşa au făcut şi în creştinism. Anumiţi conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox şi catolic.
Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul şi ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Piteşti: “Cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor şl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să aşeze osemintele apostolilor şi ale altor sfinţi în bisericile construite de dânsul…
Fără îndoială, Biserica a avut mulţumirea să se adapteze în veacul al IV-lea unor împrejurări mai fericite pentru ea, împrejurări, care îi cereau o situaţie normală pentru o acţiune liberă şi nestingherită. Un proces de adaptare trebuia să se urmeze şi în domeniul liturgic, care, în timpul persecuţiilor, se desfăşurase redus la strictul necesar, într-o formă mai aspră, mai lesne de îndeplinit şi ferit de privirile poliţieneşti. Era, pe de o parte, o trebuinţă psihologică ca Biserica să-şi serbeze triumful printr-un seviciu divin plin de pompă şi de entuziasm, pentru care acum avea condiţii prielnice, iar pe de altă parte trebuia să se înfăţişeze cu un exterior demn de o Biserică liberă, cu cele mai vădite veleităţi de misiune în masa adepţilor templelor păgâne din imperiu.
Dezvoltarea aceasta liturgică privea deci exteriorul sau obiectivitatea fenomenală necesară unui plus deosebit acum al vieţii religioase creştine, pe care Chateaubriand pare că a înţeles-o, când afirmă că «tămâia, florile, vasele de aur şi de argint, lămpile, sfeşnicele, coroanele, lumânările, pânza de in, mătasea, cântecele, procesiunile, trecuseră de la templele învinse la altarul triumfător.
Păgânismul încearcă să împrumute de la creştinism dogmele şi morala sa; creştinismul a luat din păgânism podoabele sale.»“
Aici nu mai trebuie nici o explicaţie. Adevărul istoric este limpede. Greşeala s-ar părea că este a Duhului Sfânt, care n-a ştiut ce trebuie Bisericii lui Hristos, şi a venit omul, cu părerile lui “bune” să completeze. Vai, vai, vai, unde duce neascultarea de Dumnezeu! Satana a vrut să ajute pe Hristos ca să cucerească lumea. Oare acesta-i gândul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, ca să-l aducă la starea unde se află astăzi lumea aşa zisă creştină? Aşa trebuie să arate Trupul lui Hristos?
Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o aseamănă cu căderea îngerilor. El spune: “Precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea dea se pocăi şi de a reveni la starea de sfinţenie de la origine, tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte şi ei înşişi nu-şi mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătăţirea sorţii.” (Dogmatica, II, 4, pag. 66, Bucureşti 1933, trad. de D. Fecioru).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Ca nu cumva plecând de aici neîndreptăţiţi (nemântuiţi), să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viaţa aceasta vom arăta sârguinţă, fie chiar cât de mică, vom câştiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grijă, şi vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne-am pocăi acolo cât de mult, totuşi la nimic nu ne va folosi. Căci trebuie să te lupţi în timp ce te găseai înăuntru valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit viaţa aceasta, să plângi şi să te boceşti fără nici un folos, după cum făcea bogatul din Evanghelie…” (1 Cor. Omilia 23, pag. 314, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908).
Sf. Simeon Noul Teolog: “…După moarte nu mai există nici o lucrare pentru tine, prin care să obţii purificarea.” (Studii Teologice, 1956, pag. 432, Logos, cap. I).
Aceiaşi părere are şi sf. Asterie al Amasei, când zice:
“Atunci este folositoare pocăinţa când are putere pocăitul să se îndrepte.” (Omilii şi predici, pag. 46).
Chiar după mărturisirea acestor mari învăţători ai Bisericii Ortodoxe, parastasele sunt o erezie, şi nu mică.
Ne apropiem de adevăr fugind de minciună.
Dragul meu, dacă tu eşti creştin, dovedeşte lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris.
Neascultarea de adevăr este moarte.
Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, şi nu-l vei mai putea înţelege nici odată.
Crede de spune Domnul Isus şi apostolii Săi, şi vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!
Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planşete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).
În legătură cu cei morţi şi cultul adus lor redăm
în continuare câteva obiceiuri:
Obiceiul de a spăla şi a unge pe cel mort la toate încheieturile, este un obicei roman. (Eneidele lui Virgiliu, VI, 219 – 220).
Închiderea ochilor celui mort este tot un obicei roman. (Tristele lui Ovidiu, III, 43).
Punerea monedei pe gura sau în mâna mortului e tot obicei roman păgân, ca obol cuvenit lui Churon pentru trecerea sufletului peste râul Acheron. (Juvenal, III, 265).
Sărutul celui mort de către rude e tot obicei păgânesc roman.
Obiceiul de a arunca cu pământ în mormânt e tot de la romani. Când aruncau cu pământ ziceau: Sittibiterra levis, adică: “Să-ţi fie ţărâna uşoară.”
Doliul şi despletirea părului la femei, este tot de la romani.
Pomenile pentru cei morţi este obicei păgânesc moştenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, şi 30 de ani de la moarte şi se făceau cu mâncări, băuturi şi cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.
Adevărul mântuirii omului şi a trăirii lui ca mântuit (urmaş al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.
Sfânt şi moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinţii apostoli.
“Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” (Colos. 3:16).
000