Oamenii se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete!

Spread the love

TREZIREA SUFLETULUI

Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai
mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile
lor suflete.

Este un mare har dacă suntem aduşi
acolo încât să ne gândim la
noi înşine, să cugetăm cum
stăm faţă de Dumnezeu
şi faţă de veşnicie.

Aceasta este
de multe ori un semn
al mântuirii ce va să vină.

Din firea noastră ne jenează teama produsă în
noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru
– de aceea facem ca leneşii, să adormim
din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă,
căci o luăm în
glumă
riscând
totul, întrucât moartea este atât
de aproape de noi şi
judecata
la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică
El nu ne va lăsa să recădem
în adormirea noastră.

Iar dacă suntem chibzuiţi,
ne vom ruga ca grija pentru
sufletul nostru să nu înceteze,
până când
ne ştim cu adevărat mântuiţi.

Ar fi îngrozitor ca visând să cobori
în iad, iar apoi, deschizând ochii, să vezi prăpastia definitivă ce te desparte de cer.
Tot atât de îngrozitor este
şi ca
odată treziţi,
pentru
a scăpa de mânia viitoare,
să ne scuturăm apoi de această prevenire şi să ne întoarcem
la
marea noastră nepăsare de mai
înainte.

Constat deseori
că aceia care-şi înăbuşe imboldul conştiinţei în
păcătuirea lor cu o altă ocazie nu mai
sunt la fel de mişcaţi de conştiinţa
lor. Fiecare trezire spirituală
care nu este
folosită ajută numai
la recăderea
sufletului în inconştienţa somnului, ceea ce este
mai
rău decât înainte – devine foarte puţin
probabil ca sufletul să
fie readus din
nou ia simţămintele sfinte avute
mai înainte.

De aceea sufletul nostru ar
trebui să fie foarte îngrijorat la gândul de a
scăpa de neliniştea care îl frământă,

singura cale salvatoare fiind aceea a întoarcerii şi predării
lui Dumnezeu.

Un bolnav suferind de gută a fost
vindecat prin leacul
unui şarlatan, care însă i-a infectat
interiorul trupului, şi până la urmă pacientul
a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât
să fii tămăduit de spaima
sufletească printr-o
nădejde falsă!
Atunci mijlocul
de tămăduire este mai
rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea conştiinţei noastre să ne producă ani
de-a rândul
spaimă şi
îngrijorare,
decât să o pierdem – ca apoi
să pierim
din cauza împietririi inimii noastre.

Pe de altă parte, trezirea sufletească nu este ceva care să ne aducă autoliniştirea sau
să dorim ca ea să dureze neîncetat.
Dacă sărim
din somn văzând că ne arde casa,
nu ne instalăm
pe marginea patului
spunându-ne: sper că sunt
treaz de-a binelea. Bine că nu
am dormit mai departe!

Ci atunci facem ce ne stă în putinţă ca să
scăpăm de moartea care ne ameninţă, alergăm la uşă sau la
fereastră ca să
scăpăm, să nu
murim arşi de vii unde ne aflăm.

Ar
fi un avantaj foarte îndoielnic ca să ni se trezească sufletul şi
totuşi să nu scăpăm de primejdie.

Să nu uităm
trezirea sufletului nu înseamnă încă mântuire!

Un om poate să fie foarte conştient

este o fiinţă pierdută şi totuşi să nu fie niciodată
mântuit.

El poate fi făcut să cugete
şi totuşi să moară în
păcatele sale.

Când faci
descoperirea că ai
dat faliment, simpla
constatare a datoriilor
nu le va achita niciodată.

Un
rănit poate privi mult
timp
la rănile sale, dar
prin asta ele nu se vor vindeca – numai
pentru că omul le simte durerea, constată forma
şi gravitatea lor.
Este un şiretlic al diavolului să-l ispitească aşa fel pe om,
încât
acesta
să se mulţumească cu
simpla constatare a păcatelor.

Alt vicleşug al aceluiaşi
înşelător
este de a-l face pe un
păcătos să-şi închipuie,
că nu trebuie să se încreadă în Cristos,
câtă vreme nu a atins
un grad precis de deznădejde.

Trezirea
sufletului nostru trebuie să ne conducă la Mântuitorul.

Să ne închipuim că doar
ştiindu-ne păcatul putem

contribui la îndepărtarea lui,
apare ca ceva dezgustător. Este ca şi când am spune:
apa nu-mi poate
spăla
obrazul
dacă nu mă uit mereu
în oglindă, şi dacă nu-mi număr mereu
petele de pe faţă.

Simţământul că avem
nevoie de mântuire prin har este
un semn foarte sănătos; dar
ne trebuie înţelepciune
ca
să-l folosim bine, să nu
facem
un idol din acest simţământ.

Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă.

Nu
pot fi urniţi de la ele,
parcă au crescut
odată cu
ele. Se spune că cea mai
mare greutate pe care oamenii
o au cu caii când arde
grajdul, este
de
a-i scoate de
unde sunt priponiţi.
Caii,
dacă s-ar
lua pe urma celor
ce
vor să-i scoată,
s-ar
salva
din flăcări, dar
animalele par
înlemnite locului din cauza spaimei.

Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să
scăpăm de ea?

Nu-i
nici un fel de speranţă în privinţa
asta.

Un deţinut
care era de mulţi
ani în închisoare nu
mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se
deschisese uşa celulei – dar el
se ruga cu lacrămi,
să fie lăsat să rămână mai departe în
închisoarea unde stătuse aşa de multă
vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi
zăbrelele de
la fereastră şi mâncarea din
închisoare! Bineînţeles
în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă,
omul nu era sănătos la minte.

Oare, suntem
noi dispuşi să rămânem mereu
doar
treziţi sufleteşte
şi atâta tot?

Să nu vrem
să dobândim şi iertarea?

Dacă vrem
să stăruim
mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu
noi lucrurile nu-s
în regulă.

Dacă ne putem
căpăta pacea sufletească, atunci
s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem
mai
departe într-o groapă întunecată, unde ni
se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină,
şi încă una minunată,
cerească, de ce să
zăcem în întunerec şi să murim în spaimă?

Poate
nici nu ne dăm seama cât

ne este de aproape mântuirea!

Dacă am
şti, atunci desigur că am
întinde mâna să
o luăm, căci ea există,
ne stă la îndemână şi o putem avea;
trebuie
numai
să punem mâna pe ea,
şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu
trebuie
să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru
îndurarea lui Dumnezeu.
Când

„Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă,
a căzut
în mlaştina deznădejdii,
oare i-a fost
lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi
mocirla,
considerând aceasta
ca
un mijloc care
să-i
uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum
la
aşa ceva! Şi cu
atât mai puţin o vom putea
noi face.

Nu ceea ce simţim noi ne va mântui,
ci ce a simţit
Domnul Isus pentru noi.

Un străin a venit odată
să viziteze furnicarul de
oameni care este oraşul Londra.
Deodată omul deveni palid la faţă. Întrebat ce are, răspunde:
Mi-am
pierdut portofelul cu întreaga mea avere în
numerar! El
precizează până la ultimul ban
numerarul din portofel,
toate
cecurile şi hârtiile de valoare ce le
conţinea. I
se spune de către prietenii
săi că faţă de situaţia creată,
ar trebui
să-i
fie o mângâiere faptul că ştie atât de bine dimensiunea pierderii suferite. Omul însă pare să
nu înţeleagă valoarea unei
asemenea consolări.
Nu

– spune el – Nu-mi ajută la nimic faptul
să ştiu ce am pierdut – această cunoaştere nu-mi repară pierderea
suferită!

Spuneţi-mi unde îmi pot regăsi
portofelul cu banii din el şi atunci îmi veţi face un
serviciu real;

simpla
cunoaştere a pierderii mele
nu-mi este
de nici un folos!

La fel este
şi cu conştiinţa noastră clară că am păcătuit,
că sufletul nostru se află în
mâna tare a dreptăţii

lui Dumnezeu – dar
faptul acesta tot nu ne va mântui.

Mântuirea noastră nu se săvârşeşte prin
aceea că noi
ne recunoaştem pierzarea, ci
prin faptul că noi punem mâna,
adică ne însuşim
pe deplin mântuirea,

care

ne este pregătită, făurită şi
dăruită în Domnul Isus Cristos.

Un om care nu vrea să
privească la Domnul Isus, ci
se încăpăţânează doar
să-şi constate propriile păcate şi propria pierzare,
aminteşte povestea cu
băiatul care a scăpat un ban în gura canalului
de pe
stradă – apoi a rămas ore întregi acolo, găsindu-şi mângâierea să-şi
spună mereu:

„Chiar pe aici s-a rostogolit
banul!

Chiar printre aceste două
fiare l-am
văzut
cum a alunecat în canal!” Bietul băiat!

Ne dăm noi oare seama ce înseamnă povestea asta? Poate învăţăm
ceva pentru binele
şi trezirea sufletului nostru! Amin!

             Autor anonim

 

dfedguntitledrtrtghggvbfelicitare 73felicitare 85

 

2 comentarii la „Oamenii se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete!”

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.