Luaţi Cezarului ce-i al Cezarului! de Raul Enyedi (un mare semnal de alarma)

porumbel,floare,paceScriu acest articol deoarece construcţia atâtor lăcaşe de cult, cu ajutorul banilor publici, mi se pare mai mult decât îngrijorătoare, atât în calitate de cetăţean român care vede că se închid şcoli şi spitale pentru că Statul nu are fonduri pentru a le întreţine, cât şi în calitate de creştin şi păstor, care cunoaşte învăţăturile lui Iisus şi ale apostolilor şi aversiunea lor faţă de clădirile de cult.

Unicul spital din oraşul meu a trebuit să se închidă din lipsă de fonduri, şcolile nu au bani pentru reparaţii, oraşul are datorii pe mulţi, mulţi ani de acum încolo, şi, cu toate acestea, s-au găsit fonduri suficiente pentru ca fiecare cult să primească sume destul de frumoase.

Nu m-a indignat doar faptul că edilii locali au folosit aceşti bani pentru a câştiga capital politic, ci şi faptul că reprezentanţii bisericilor au fost mai mult decât bucuroşi să întindă mâna şi primească aceşti bani.

Pare că în Scripturile lor, Mântuitorul spune: „Luaţi Cezarului ce-i al Cezarului”!
Situaţia din oraşul meu nu este însă o excepţie.

De la Revoluţie încoace s-au construit mii de clădiri bisericeşti cu sprijin financiar de la stat sau de la autorităţile locale, şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, Catedrala Mântuirii Neamului este în plină construcţie.

De ce e nevoie de atâtea clădiri?

Care le este rostul ?  (dar sincer…)

Care e argumentaţia logică pentru investiţia în aceste clădiri şi validă este ea? Acestea sunt câteva întrebări la care fiecare român, credincios sau nu, ar trebui să caute răspunsuri.
Este evident că scopul acestor noi lăcaşe de cult nu este unul utilitar, căci, dacă ar fi aşa, atunci nu s-ar construi clădiri noi decât dacă prezenţa regulată a credincioşilor la slujbă le face pe cele vechi neîncăpătoare.

Cu siguranţă că Catedrala Mântuirii Neamului nu se construieşte deoarece toate bisericile din Bucureşti sunt pline ochi de enoriaşi, aşa încât e nevoie de mai mult spaţiu pentru desfăşurarea slujbelor!
Atunci de ce se investeşte atât de mult în clădiri bisericeşti?

Pentru că Biserica pretinde că o astfel de clădire este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Lui Dumnezeu nu I te poţi ruga sau închina în mod adecvat decât la biserică.

Rugăciunile spuse în natură, la birou, la volan sau acasă trebuie că sunt mai puţin eficiente, pentru că nu au fost rostite în spaţiul sacru. Dar pe ce se bazează Biserica atunci când emite astfel de pretenţii? Pe Sfânta Scriptură? Pe învăţăturile Mântuitorului? Nici vorbă!
Unde i-a întâlnit Iisus pe oameni?

Afară, în aer liber, pe malul mării, în case particulare, etc.

Nu locul contează, ci întâlnirea propriu zisă cu Dumnezeu.

Iisus nu a zidit nicio clădire de cult unde să se întâlnească cu oamenii şi nu a avut nimic bun de spus despre marele Templu de la Ierusalim.

El a învăţat că nu este nevoie să mergi la Templu (într-o clădire sacră) pentru a te închina lui Dumnezeu, ci Îl poţi întâlni în orice loc.

Apostolul Pavel învaţă că „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele sunt în ea… nu locuieşte în temple făcute de mâini”, că Dumnezeu este interesat de oameni, nu de ziduri.

Preocuparea pentru clădiri, investirea în construcţii bisericeşti şi nu în oameni înseamnă o încălcare gravă a învăţăturilor şi practicii lui Iisus Hristos.
Din moment ce Biserica nu a preluat de la Iisus şi de la apostoli înclinaţia spre şantiere, care să fie motivul pentru care se crede că tocmai aceste construcţii bisericeşti ar fi răspunsul la nevoile societăţii noastre?

Iată care este motivul: Clasa preoţească pretinde că intermediază relaţiile omului şi ale societăţii cu Dumnezeu.

Ne-o putem imagina ca pe un fel de firmă de intermedieri. Ca orice firmă, are nevoie de un sediu, de un spaţiu în care să se desfăşoare aceste intermedieri. Cu cât există mai multe astfel de spaţii, cu atât omul va ajunge mai uşor la locul de întâlnire cu Dumnezeu. De aceea se insistă atât de mult pe clădirile bisericeşti.
Ideea Bisericii Ortodoxe că omul obişnuit nu poate avea acces la Dumnezeu, nu I se poate ruga sau închina decât prin intermedierea Bisericii, reprezentată de anumiţi oameni care se îmbracă şi vorbesc ciudat, este una total greşită.

mercedesul-patriarhului,preoti,ortodoxie,

Această idee este cea mai eficientă sursă de manipulare religioasă.

Credinciosul trebuie să asculte orbeşte de ceea ce îi spune preotul, altfel îşi va pierde accesul la Dumnezeu (ne amintim cu toţii de dictonul preoţesc, „crede şi nu cerceta.”).

Iisus Hristos şi apostolii Săi au condamnat o astfel de idee şi au susţinut că fiecare credincios poate avea acces liber la Dumnezeu, fără intermedierea vreunui om sau vreunei instituţii.

Faptul că omul nu depinde de preoţi sau de spaţii sacre pentru a se putea închina lui Dumnezeu este o trăsătură esenţială a creştinismului autentic.
Acum, chiar dacă concepţia Bisericii despre necesitatea atâtor lăcaşe de cult este greşită, nu ar fi o problemă pentru societate dacă costurile de construcţie şi de întreţinere a acestor clădiri ar fi suportate strict de Biserică (adică dacă ar fi cu profil privat).

Greşeşti, dar pe banii tăi. Problema este că Biserica pretinde bani publici pentru astfel de clădiri. Iar aici nu mai este în regulă. În opinia ei, Biserica face o slujbă publică, intermediind între Dumnezeu şi neamul românesc, prin urmare, preoţii ei ar trebui să fie plătiţi din bugetul public, iar marea Catedrală a Mântuirii Neamului (un fel de sediu central al acestei firme de intermedieri) ar trebui să fie construită, măcar parţial, din banii publici.
Dacă foloseşte bani publici, atunci Biserica trebuie trasă la răspundere, trebuie făcută responsabilă pentru partea ei de contract. Trebuie să garanteze că prin construirea Catedralei Mântuirii Neamului tot neamul românesc va fi mântuit de Dumnezeu odată cu punerea în funcţiune a catedralei. Trebuie să garanteze, prin contract, că prin intermedierea sau slujba preoţilor în această catedrală, Dumnezeu, într-o anume perioadă de timp, va vindeca poporul nostru, dacă nu de altceva, măcar de corupţie, de „tupeul jegos” şi de lipsa de asumare demnă a responsabilităţii! Şi trebuie să justifice de ce astfel de medieri ale preoţilor nu pot avea loc în mânăstiri sau biserici deja existente sau chiar în aer liber! Dacă nu pot oferi garanţii verificabile ale calităţii intermedierii lor, atunci totul ar trebui privit ca o fraudă!
Societatea noastră este compozită, este variată din punct de vedere economic, intelectual, etnic şi religios. Aceasta este o realitate evidentă. Datorită varietăţii religioase, a faptului că nu toţi împărtăşesc aceeaşi credinţă, Biserica nu poate face o slujbă publică, de care să beneficieze toţi membrii societăţii, fie ei creştini, evrei, musulmani, atei sau agnostici. De slujbele Bisericii Ortodoxe nu beneficiază decât proprii săi enoriaşi, iar acest principiu este valabil pentru toate celelalte instituţii şi culte religioase.

Prin urmare, este nefondată pretenţia că Biserica face o slujbă publică, spre beneficiul întregului popor, şi de aceea nu trebuie să fie susţinută din bani publici.
Şi nu este doar nefondată, ci şi imorală.

A pretinde bani de la bugetul public pentru acoperirea cheltuielilor necesare manifestării credinţei mele (bani pentru plătirea preoţilor sau a pastorilor, pentru construcţii de lăcaşe de cult, etc.) înseamnă a-mi impune credinţa celor ce nu mi-o împărtăşesc.

Şi chiar mai mult decât atât: înseamnă a-i forţa pe toţi cetăţenii să mă plătească pentru credinţa mea, căci bugetul public reprezintă contribuţia bănească a tuturor cetăţenilor, indiferent de convingerea lor religioasă.
Cheltuielile unei biserici nu sunt cheltuieli publice!

Ele sunt responsabilitatea enoriaşilor ei, nu a celor din afară. Aceste cheltuieli trebuie să fie acoperite de contribuţiile benevole ale membrilor ei.

Dacă sunt membru într-o biserică, într-un club, într-o asociaţie sau într-un partid politic, am responsabilitatea de a susţine financiar organizaţia respectivă.

Nu pot impune celor ce nu sunt membri sau celor care mi se opun să îmi plătească personalul calificat sau sediile.

Este lipsit de etică şi imoral să impui conştiinţei altei persoane propria-ţi credinţă.

La fel este şi să pretinzi bani publici, veniţi din contribuţiile tuturor cetăţenilor.
Acceptarea credinţei creştine, a botezului creştin, a unei Biserici creştine, trebuie să se facă în mod conştient, deliberat şi voluntar.

„Este împotriva religiei mele să impun religia mea altora” ar trebui să spună fiecare persoană ce pretinde a-L urma pe Iisus.

La fel cum credinţa trebuie să fie voluntară, tot aşa trebuie să fie şi contribuţia financiară la bugetul unei instituţii religioase.
Mulţi români consideră ca normală starea actuală în care cheltuielile private ale unor culte sunt acoperite din bani publici, adică din banii tuturor românilor.

Dar aceasta nu este normal nici din punctul de vedere al statului (prin stat nu trebuie să înţelegem clasa politică, pentru care orice e normal pentru a se menţine la putere), nici al Bisericii. Din punctul de vedere al statului, acesta ar trebui să finanţeze din banii publici proiecte de care beneficiază întreaga societate, nu doar o parte a ei. Din punctul de vedere al Bisericii, ea ar trebui să evite a pretinde sau a accepta bani publici, căci atunci îşi pierde mandatul spiritual şi încetează a-L mai reprezenta pe Iisus în societate.

O astfel de Biserică va reprezenta interesele propriilor conducători în faţa oamenilor, dar nu pe Iisus şi învăţătura Sa!
Preoţii şi pastorii ar trebui plătiţi de parohiile şi bisericile pe care le slujesc, iar nivelul lor de trai trebuie să reflecte nivelul de trai al enoriaşilor.

Dacă o biserică nu îşi poate susţine preotul sau pastorul, acesta ar trebui să aibă o slujbă seculară care să îi suplinească venitul.

Unii vor găsi acest lucru nedemn pentru statutul de preot/pastor. Dar ce poate fi mai demn decât să ne câştigăm cinstit banii? Oare nu aşa a făcut şi apostolul Pavel care muncea din greu pentru a nu crea greutăţi credincioşilor pe care îi slujea? Câţi preoţi şi pastori ar mai putea spune ca apostolul:

„Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni; Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”?
Ce soluţii oferim noi, creştinii, bolilor sociale şi morale de care suferă societatea noastră?

Soluţia nu este nici aghiasma, nici tămâia, nici lumânările, nici catedralele şi clădirile costisitoare care nu dovedesc decât grandomania şi avariţia noastră, nu dragostea şi compasiunea pentru semenii noştri!

Astfel de soluţii superficiale şi ipocrite nu fac decât să crească numărul celor ce sunt atei ca reacţie faţă de Biserică şi să întărească convingerea multora că dumnezeul preoţilor este Banul!
Datorită acestei ahtieri după bani şi putere încrederea oamenilor în Biserică şi în religie este în continuă scădere. Ei nu văd în preoţi sau în pastori un tată sau un frate mai mare, ci un „părinte” vitreg, unul gata să profite de pe urma sa.
În loc să luăm Cezarului ce este al său, nu al nostru, am face mai bine să ne oferim pe noi ca model de integritate, compasiune şi dedicare, asemănându-ne cu Cel al cărui exemplu pretindem că Îl urmăm.

Căci „mai fericit este a da decât a lua” a spus Mântuitorul.

Dacă nu putem sponsoriza şcoli sau spitale, am putea măcar să renunţăm voluntar la ceea ce statul ne dă, luând din banii ce ar merge spre astfel de instituţii.

Să scoatem mâinile din buzunarul Cezarului şi atunci, dacă nu e prea târziu, vocea ne va fi din nou auzită!
Raul Enyedi, Pastor al Adunarii baptiste independente Harul Suveran Bocşa, Caraş-Severin, autor al lucrărilor/cărților AnaBaptiştii (Originea şi doctrinele Anabaptiştilor din secolul Reformei), Mişcarea Ecumenica (şi apicultor serios). mail: raule@xnet.ro

Articol preluat de aici  http://adunareaharulsuveran.wordpress.com/

Meditatia zilei :  1 Timotei cap.2

1. Va indemn, dar, inainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii,

2. pentru imparati si pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii, ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita, cu toata evlavia si cu toata cinstea.

3. Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru,

4. care voieste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului.

5. Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos,

6. care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenita,

7. si propovaduitorul si apostolul Lui am fost pus eu – spun adevarul in Hristos, nu mint – ca sa invat pe Neamuri credinta si adevarul.

8. Vreau, dar, ca barbatii sa se roage in orice loc si sa ridice spre cer maini curate, fara manie si fara indoieli.

9. Vreau, de asemenea, ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala; nu cu impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare, nici cu haine scumpe,

10. ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun ca sunt evlavioase.

11. Femeia sa invete in tacere, cu toata supunerea.

12. Femeii nu-i dau voie sa invete pe altii, nici sa se ridice mai presus de barbat, ci sa stea in tacere.

13. Caci intai a fost intocmit Adam, si apoi Eva.

14. Si nu Adam a fost amagit; ci femeia, fiind amagita, s-a facut vinovata de calcarea poruncii.

15. Totusi ea va fi mantuita prin nasterea de fii, daca staruie cu smerenie in credinta, in dragoste si in sfintenie.

 

Biblia,bucura-te
biblie,mesaj biblic

Mary Jones si biblia ei- o poveste adevarata -text si video


Un om bătrân stătea pe pat, imobilizat de boală, când a zis unui vizitator:

„Dă-mi Cartea!”

Privind în jur la o bibliotecă imensă, acesta a întrebat: „Care carte?”

Bolnavul, fiind credincios în Dumnezeu, a răspuns cu fermitate:

„Există o singură carte – Biblia, celelalte sunt încercări relative de exprimare”.

Întâmplările prezentate în continuare evidenţiază cum şi copii, pot ajunge să aibă înţelepciunea şi dorinţa unui om bătrân.

Există o carte, atestată istoric, despre o fetiţă de origine engleză, Mary Jones. Aceasta a depus eforturi uriaşe pentru a-şi procura o Biblie. Prin muncă grea, perseverenţă, rugăciune şi credinţă, Mary face tot ce-i stă în putinţă, chiar porneste pe jos într-o călătorie ca să-şi împlinească dorinţa.

Cartea prezintă un exemplu de urmat care demonstrează că Dumnezeu ascultă rugăciunile curate.

Mary a fost o tânără săracă care timp de şase ani a muncit, adunând bănuţ lângă bănuţ, a parcurs desculţă, cu picioarele însâgerate, un drum de aproape 60 de mile, în dorinta ei nestăvilită de a avea o BIBLIE. În vremea aceea, bibliile erau foarte scumpe şi foarte rare.

Marele vis de a avea o Biblie şi de a putea citi în ea, într-o astfel de vreme, scoate la iveală în această istorisire captivantă, curajul, perseverenţa şi remarcabila viziune misionară a eroinei.
Am aflat că povestea adevărată a acestei tinere, Mary Jones, a stat la baza înfiinţării în 1804 a unei Societăţii de răspândire a Scripturii în Ţara Galilor şi Anglia.

În primii trei ani de la înfiinţare, Societatea Biblică a distribuit 81.000 de Biblii, urmând ca în 1923 să ajungă la cifra de 8.540.000. Dacă l-a începutul înfiinţării societăţii, Biblia era tradusă doar în 50 de limbi, în 1923 datorită acestei instituţii a fost tradusă în peste 520 de limbi. Totul a pornit de la o dorinţă atât de pură a unei fetiţe neînsemnate în ochii lumii, care şi-a spus:

„Trebuie să am o Biblie care să fie a mea!”

Dacă Mary şi-a dorit o Biblie doar pentru ea şi prin povestea ei a revoluţionat lumea, William Cameron Townsend a simţit nevoia de a oferi Cartea Sfântă lumii întregi.

Astfel în 1942 a apărut organizaţia Wycliffe, ca răspuns la o întrebare adresată lui William, de către un indian din tribul Cakchiquel, Guatemala: „Dacă Dumnezeul tău este atât de măreţ, de ce nu vorbeşte în limba mea?”

Astăzi la 68 de ani de la înfiinţarea organizaţiei, Wycliffe a realizat peste 500 de traduceri şi alte peste o mie sunt încă în lucru. Dorinţa de a traduce Biblia este înca de nestăvilit, în ciuda nenumăratelor atacuri de denigrare şi distrugere a ei.

Am auzit şi despre povestea unui băiat, Karl, căruia îi plăcea să citească de mic copil. Odată, mama l-a trimis la măcelar. Soţia măcelarului puse pe cântar o bucată de salam şi întinse mâna, după o carte groasă, ca să rupă din ea o filă şi să împacheteze marfa. Karl încremeni de groază. Citind spaima din ochii băiatului, femeia îi promise cartea în schimbul unor gazete la fel de voluminoase, cu care să poată împacheta mezelurile. Karl se repezi într‑un suflet acasă şi strânse toate gazetele. În lipsa lui, mama a desfăcut hârtia în care femeia a învelit cârnaţii şi citi:

„Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament în traducerea lui Martin Luther, anul 1560”. „Ce nelegiuire! – exclamă ea. – Să pângăreşti Sfânta Scriptură, învelind cu ea nişte cârnaţi!”

Între timp, Karl adună o mulţime de gazete, pe care le duse la prăvălie. Vânzătoarea le-a pus pe cântar, dar Biblia se dovedi a fi mai grea. Femeia i-a spus că nu i-o poate da, până nu-i va aduce atâta hârtie cât cântăreşte Biblia.

Dar, văzând lacrimi în ochii băiatului, i se făcu milă de el şi-i spuse:

„Bine, ţi-o dau, pentru că te ştiu băiat cuminte, silitor şi îţi place să citeşti”.

Strălucind de bucurie, băiatul duse uriaşa Biblie acasă.

De atunci petrecea ore întregi aplecat asupra ei. Peste puţin timp, băiatul ajunse să cunoască o mulţime de istorii biblice, pe care le povestea mai apoi tovarăşilor lui de şcoală. Aceştia îi schimbară pe loc porecla de Karl bibliofilul în Karl biblicul.

Când se jucau de-a Şcoala duminicală, Karl îndeplinea întotdeauna rolul predicatorului.

Ce preţ dai tu Sfintei Scripturi?

Cartea sfântă este obiectul cel mai valoros de pe pământ. Tainele ei descoperă comori pentru orice domeniu al vieţii. Psalmistul declara: „Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale însă sunt fără margini.

Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine. Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale” (Psalmul 119:96-99).

Dar, cel mai important este că Biblia prezintă modalitatea unică şi sigură de obţinere a vieţii veşnice.

De aceea trebuie aflată şi urmată din copilărie, după cum scria Apostolul Pavel ucenicului său preaiubit: „din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3:15)

BIBLIA E OGLINDA ÎN CARE PUTEM VEDEA COMPORTAMENTUL TRĂIRII NOASTRE.

Se spune că Biblia e ca un palat de oglinzi:

oriunde te-ai întoarce îţi vezi faţa.

Orinde ai deschide Biblia găseşti un fapt, o idee, o emoţie sau un sentiment privitor la viaţa personală. Noi zicem că o citim dar defapt ea ne citeşte pe noi. Acela care zice că nu-i poate pătrunde înţelesurile adânci încă nu s-a lăsat pătruns de adevărurile ei. Există expresia: „oglinda nu minte” Ea arată adevărata faţă a omului. Dacă cineva are o pată de noroi pe faţa lui oglinda nu o poate ascunde.

La fel, Biblia dezvăluie adevărata stare din lăuntrul omului.

Ea dezvăluie atitudinile noastre şi gândurile noastre cele mai adânci. Ea doboară faţada religiozităţii false şi ne arată imitaţia ieftină de evlavie cu care suntem, uneori, încorsetaţi. Desigur, dacă cineva se priveşte în oglinda Cuvântului se vede pe sine exact aşa cum apare în ochii lui Dumnezeu.( Georege Cornici/10 Februarie, 2013 )

imagesCAE6ZMI3biblia-3untitled

23

d

NUMAI ÎN DUMNEZEU TE POŢI ÎNCREDE de C.H.Spurgeon-meditatia zilei

Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.

Matei 26.33

Veţi zice că aceasta nu este o făgăduinţă a lui Dumnezeu. Este adevărat, dar ea este o făgăduinţă a omului şi deci ea nu a dus la nimic bun. Petru declara cu siguranţă că va împlini făgăduinţa; dar o făgăduinţă care n-are o temelie mai bună decât o hotărâre omenească, este sigur că va rămâne neîmplinită, îndată după aceea, în faţa ispitei, Petru Îl tăgăduieşte pe Stăpânul său, şi prin jurăminte repetate caută să întărească minciuna sa.

Ce poate fi cuvântul unui om?

O oală de pământ care se sparge la prima lovitură. Ce sunt hotărârile noastre? Flori care cu ajutorul lui Dumnezeu pot să lege rod, dar care lăsate pe seama puterii proprii, vor cădea la pământ la prima adiere de vânt care va mişca ramurile.

În făgăduinţa omenească, puţin poţi să te-ncrezi;

Hotărârile tale nu sunt decât foc de paie.

Cuvântul lui Dumnezeu, dimpotrivă, este veşnic:

Tot ce El a spus, îl vei vedea împlinind cu credincioşie.

Da, lipeşte-te de făgăduinţa lui Dumnezeu; ea este sigură pentru vremea de acum şi pentru veşnicie. Ea să fie comoara ta şi a tuturor celor prea iubiţi ai tăi.

Această scriere este şi un livret de economie la o bancă pentru credincioşi şi această pagină este o scrisoare către casieria băncii la care este adresată şi are semnătura Directorului. Nu cunoaştem altă semnătură decât aceea a lui Dumnezeu şi numele Domnului Isus. Cu acest Nume de încredere, noi avem o garanţie sigură.

                 de C.H.Spurgeon

Gandul zilei :

Increderea in oameni este cea mai periculoasa cursa  caci cand nu te astepti omul te tradeaza 🙁 Cati nu au fost tradati chiar si de catre cei mai buni prieteni ai lor dar increderea pe care ne-o punem in Domnul e 100 % curata si aceasta nu ne va dezamagii niciodata.Nu-i asa ca e minunat?   ( Angela I.E.)

Versetul zilei :

Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Ps.34:5

Proverbul zilei :

   Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit .Prov.16:20

asdfghjkfelicitare 84

În ochii Lui am fost ca una care a găsit pacea(marturie)

untitledioiplöäüM-am născut într-o familie de ortodocşi care ţinea cu regularitate zilele, praznicele, sfinţii!

Se punea mare accent pe credinţa strămoşească!

Am fost dată la orfelinat până la varsta de 3 ani, când sora tatălui meu a dorit să ia de crescut o fetiţă de la orfelinat… Neştiind de existenţa mea, când a căutat în dosare să vadă numele meu, a descoperit cu emoţie că de fapt eram nepoata ei…

Cât de mare este Dumnezeu… El pregăteşte celui orfan o casă!

Pe cea care m-a născut nu am cunoscut-o decât la 20 de ani, şi atunci m-am dus eu să o caut… nu că ar fi meritat efortul. Dar doream să-i trag o săpuneală… În mintea mea de copil, de la vârsta de 5 ani când am ştiut adevărul cu privire la părinţii mei, am judecat-o foarte mult… şi, sincer, am urât-o! Stăteam ore în şir în faţa oglinzii şi îmi închipuiam că vorbesc cu ea… şi atunci plângeam pe corzile viorii, căutând să găsesc răspunsuri la întrebările mele copilăreşti:

”De ce nu mă caută? Oare nu se întreabă dacă la orfelinat se ţin Paştele, Crăciunul?

Eram primul ei copil… cum a avut inimă să mă dea la orfelinat?” – acestea erau întrebările mele… Tatăl… era un beţiv şi de multe ori am stat internată în spital cu nasul spart şi ochii cât cepele din pricina pumnilor lui… În perioada aceea am strâns multă amarăciune, de care numai Duhul lui Dumnezeu m-a vindecat!…

Mama, cea care m-a luat şi m-a crescut, mi-a dat toată dragostea şi grija unui părinte adevărat… m-a iubit foarte mult, iar eu eram tare legată sufleteşte de ea…

Am fost un copil liniştit şi blând, dar greutăţile şi încercările prin care am trecut în copilărie din pricina tatălui m-au făcut să tratez cu indiferenţă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea, astfel că pe la 19 ani am înghiţit vre-o 30 de diazepane… mă săturasem de viaţa pe care o duceam… şi pe când eram întinsă pe patul spitalului, cu perfuzii în mâna, dintr-o dată mi-am văzut trupul întins. Am ieşit din trup, am văzut cum toţi fugeau încoace şi încolo ca să mă aducă la viaţă, am vazut-o pe draga mea mamă cum plângea şi striga: „Dana, nu muri, mamă!”… chiar dacă aş fi vrut să-i spun ceva, ea nu mă vedea! Am văzut cum a venit la mine un bărbat foarte înalt, nu i-am văzut faţa, dar era îmbrăcat în haine albe… M-a luat de braţ şi am început să zbor…

Binecuvântate clipe!!! Doamne… Cum va fi la răpire??? Când vom zbura ca porumbeii înspre Cel ce a fost mângâierea noastră, cât am fost pe pământ…

Împreună cu acel om am trecut prin tavan, printre stele… Ce minunat!

Nu ştiam ce-i cu mine! Ştiam că lăsasem trupul acolo jos… dar de fapt eram tot eu şi zburam… şi dintr-o dată ne-am oprit într-o grădină plină de pomi, de flori, de soare… era ceva contrastant faţă de ce lăsasem pe pământ!

Era deosebit! Îngerul de langă mine (căci ştiam că omul acela era îngerul meu păzitor) aştepta verdictul lui Dumnezeu! De rai nu eram bună… de iad… nu aveam aprobarea! Dar, dintr-odată, cam la 3-4 metri de noi a aparut un OM îmbrăcat cu haină albă, până la pământ, şi încins cu un brâu foarte lat, de aur, la mijloc! Acel OM nu a vorbit cu mine, dar i-a spus celui de langă mine:

„Nu acum! Du-o înapoi pe pământ, căci trebuie să se întâlnească cu Mine!”… Eu nu am ştiut cine este acel OM! Dar la clipeala ochilor m-am trezit în spital! Îmi revenisem! Şi marea mea întrebare era: cine era acel OM? Îmi rămăsese gândul la acel brâu de aur!!!

Căci nu mai văzusem aşa ceva!

Apoi anii au trecut, devenisem rea, nu mă mai înţelegeam cu nimeni, iar cuvântul „iertare” era considerat o slăbiciune… Ştiam că nu fac bine, dar nu aveam puterea să nu fac răul… Prin Harul lui Dumnezeu, am lucrat într-o unitate militară şi prin anul 1993 eram pusă cam des la serviciul de zi… Eu tot comentam şi mă certam cu toţi, zicând că tot pe mine mă pune? Dar Domnul avea un plan…

Acolo am întâlnit un soldat prin care Dumnezeu m-a trezit… Eu îl vedeam pe el că e atât de liniştit şi tot ce-i spuneam să facă, făcea… Într-o zi îl întreb: ”măi, copile, tu nu cumva eşti pocăit?” – eu nu ştiam sensul cuvântului „pocăinţă” – iar el îmi răspunde:

“O, doamnă… nu sunt aşa cum ar trebui să fiu”, iar eu m-am îngrozit şi am zis: ”Dacă tu, care nu bei, nu fumezi, nu înjuri… şi spui că nu eşti aşa cum ar trebui să fii… atunci eu, care le fac pe toate… înseamnă că mă duc în iad… Doamne, mă duc în iad… n-am fost niciodată pe acolo, dar nu simt nevoia…” Şi atunci am început să plâng… au urmat multe zile de zdrobire, de zbuciumare sufletească… Plângeam mult şi într-o zi, pe când plângeam şi spuneam Domnului: “Doamne, eu ştiu că nu sunt vrednică de Tine… ştiu… dacă mor în noaptea asta, mă duc în iad…

Dar, Doamne, aş vrea să fiu mântuită… Ortodocşii spun într-un fel, iehoviştii în alt fel… Doamne, ce să fac? Care este Calea?…” Şi m-am culcat plângând…

Dar… Binecuvantat să fie Cel ce este viu! Cel Sfânt şi Atotputernic!

Şi dacă o inimă Îl cheamă, EL, care a făcut urechea şi gura, aude şi răspunde! Slăvit să fie Domnul! M-am culcat plângând şi am visat că zbor!… Ce minunat! Era un cer plin de stele… La un moment dat, în faţa mea a apărut acel OM! cu brâul de aur încins la mijloc! L-am cunoscut! Era Domnul! Era Isus! Adevărul suprem! Calea şi pacea, pe care le-am căutat o viaţă întreagă! Viaţă de păcat si amărăciune! O viaţă fără pace! Dar am găsit pacea! O pace sfântă!

Când L-am văzut, m-a luat de mână, m-a pus în dreapta LUI şi mi-a spus aşa:

“Acum va fi răpirea, acum toţi copiii Mei vor veni la Mine…

Du-te înapoi pe pământ să vezi ce a ajuns pământul în urma răpirii!”… Iar eu am zis: Doamne, e atât de bine aici la Tine… nu vreau să mai merg înapoi. (eu simţeam că pluteam în pace!)…

Dar Domnul mi-a spus din nou acelaşi lucru, iar la cuvântul Domnului am coborât şi am văzut pământul aşa cum arată în atlasele geografice… Arată ca o cărămidă arsă de foc… În timp ce coboram, respiram din ce în ce mai greu, în aer erau ca nişte straturi de pâclă, din ce în ce mai dense, care îmi îngreunau respiraţia! Pământul arată ca o cărămidă arsă de foc, iar din el ieşeau flăcări de foc până sus… Am coborât mai mult şi am ajuns pe pământ… Nu erau oameni, dar am văzut cai care înotau în sânge până la zăbală!

Atunci m-am uitat în sus şi am strigat: Isuse, nu mă lăsa!…

Am început să zbor din nou şi parcă dădeam fiecare stea la o parte cu mâna şi Îl căutăm pe Domnul! Apoi m-am trezit, dar aveam altă nedumerire: în vis, Domnul îmi spusese de răpire şi copiii Lui…

Am zis: ”Doamne, niciunde nu am auzit de vreo răpire a copiilor Tăi… Care sunt copiii Tăi? Ortodocşii nu au spus nimic despre aşa ceva… şi nimeni, nici preotul, nici parinţii, nici profesorii…” Dar Dumnezeu este credincios şi drept! M-a călăuzit prin Cuvantul Scripturii, prin multe vise şi vedenii. M-a ajutat să închei legământul prin apa botezului, bucurându-mă de prezenţa Lui…

El şi-a împlinit promisiunea, m-am întâlnit cu EL, şi de atunci, casa mea a devenit un colţ de rai…

Inima mea a primit pacea şi bucuria care nu pot fi exprimate în cuvinte… Mulţumesc Domnului pentru lucrările pe care le-a făcut în viaţa noastră, pentru minunea naşterii din nou… pentru Duhul Sfânt…

Nimeni nu m-a putut schimba…

Singurul care s-a aplecat până în mizeria mea şi mi-a schimbat viaţa, gândirea, a fost, este şi va fi cât vor ţine cerurile şi pământul: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…

“În nimeni altul nu este mântuire,

căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!”

(Faptele apostolilor 4:12)

Danita Daniela
SURSA http://www.resursecrestine.ro/eseuri/11617/in-ochii-lui-am-fost-ca-una-care-a-gasit-pacea

imagesCAUTG58S - Kopie28011_441921095862391_556479063_n - Kopie