O poveste cu multa invatatura…

porumbel,porumbelul paciiAm auzit mai demult o poveste care m-a pus pe ganduri si ori de cate ori ma gandesc la ea inca mai invat din ea :)
E o poveste adevarata dar nu imi aduc aminte unde s-a intamplat…
Se spune ca un pastor foarte credincios si devotat adunarii unde slujea se implica foarte mult in tot ce era de ajutat si de facut in comunitate.Cateodata era vazut cu femei, cateodata cu saracii iar deseori cu cei batrani dar cu toate acestea gura lumii era tot mai pornita impotriva lui.
El nu prea lua in seama toate vorbele si isi vedea de treaba si tot ce facea facea cu dragoste si frica de Dumnezeu…
Intr-una din zile o fata de la ei din adunare a ramas insarcinata si tatal ei suparat foc o lua la bataie sa spuna cu cine a ramas insarcinata.Fata de frica mintii si zise cu pastorul.Tatal ei cand auzii una ca asta infuriat foc merse direct la el.Acesta incercu sa il linisteasca dar nu avu pe cine…Cand s-a nascut copilul tatal fetei lua copilul si in plina adunare ii zise pe un ton acuzator : Tine-l si creste-l ca e al tau! Toti se uita mirati si nu stiau ce sa creada.
Pastorul credincios si om curat la suflet lua copilasul si il crescu cu toata dragostea afara din comunitate si departe de lumea rea care nu se mai oprea din barfit…
Dupa cativa ani fata nu mai putu sa tina secretul si merse la comunitate si la tatal ei sa spuna adevarul.Toata comunitatea era rusinata de gresala ce o facuse si il chema inapoi pe pastor sa le slujeasca caci asa om rar este dat sa vezi…

Viata e plina de surprize,  bune si rele dar din toate avem de invatat…caci nimic nu-i la voia intamplarii.

Cu respect Angela I.E.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5)

Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei, căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă, dar mila biruie judecata. (Iacov 2:12-13)

Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea! Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii ci judecător! DAR TU CINE EŞTI (DE VORBEŞTI SAU) DE JUDECI PE APROAPELE TĂU?” (Iacov 4:11-12)

 

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii. (Matei 7:12)

versete,mesaje

poză,versete,mesaje

Oamenii se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete!

TREZIREA SUFLETULUI

Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai
mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile
lor suflete.

Este un mare har dacă suntem aduşi
acolo încât să ne gândim la
noi înşine, să cugetăm cum
stăm faţă de Dumnezeu
şi faţă de veşnicie.

Aceasta este
de multe ori un semn
al mântuirii ce va să vină.

Din firea noastră ne jenează teama produsă în
noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru
– de aceea facem ca leneşii, să adormim
din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă,
căci o luăm în
glumă
riscând
totul, întrucât moartea este atât
de aproape de noi şi
judecata
la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică
El nu ne va lăsa să recădem
în adormirea noastră.

Iar dacă suntem chibzuiţi,
ne vom ruga ca grija pentru
sufletul nostru să nu înceteze,
până când
ne ştim cu adevărat mântuiţi.

Ar fi îngrozitor ca visând să cobori
în iad, iar apoi, deschizând ochii, să vezi prăpastia definitivă ce te desparte de cer.
Tot atât de îngrozitor este
şi ca
odată treziţi,
pentru
a scăpa de mânia viitoare,
să ne scuturăm apoi de această prevenire şi să ne întoarcem
la
marea noastră nepăsare de mai
înainte.

Constat deseori
că aceia care-şi înăbuşe imboldul conştiinţei în
păcătuirea lor cu o altă ocazie nu mai
sunt la fel de mişcaţi de conştiinţa
lor. Fiecare trezire spirituală
care nu este
folosită ajută numai
la recăderea
sufletului în inconştienţa somnului, ceea ce este
mai
rău decât înainte – devine foarte puţin
probabil ca sufletul să
fie readus din
nou ia simţămintele sfinte avute
mai înainte.

De aceea sufletul nostru ar
trebui să fie foarte îngrijorat la gândul de a
scăpa de neliniştea care îl frământă,

singura cale salvatoare fiind aceea a întoarcerii şi predării
lui Dumnezeu.

Un bolnav suferind de gută a fost
vindecat prin leacul
unui şarlatan, care însă i-a infectat
interiorul trupului, şi până la urmă pacientul
a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât
să fii tămăduit de spaima
sufletească printr-o
nădejde falsă!
Atunci mijlocul
de tămăduire este mai
rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea conştiinţei noastre să ne producă ani
de-a rândul
spaimă şi
îngrijorare,
decât să o pierdem – ca apoi
să pierim
din cauza împietririi inimii noastre.

Pe de altă parte, trezirea sufletească nu este ceva care să ne aducă autoliniştirea sau
să dorim ca ea să dureze neîncetat.
Dacă sărim
din somn văzând că ne arde casa,
nu ne instalăm
pe marginea patului
spunându-ne: sper că sunt
treaz de-a binelea. Bine că nu
am dormit mai departe!

Ci atunci facem ce ne stă în putinţă ca să
scăpăm de moartea care ne ameninţă, alergăm la uşă sau la
fereastră ca să
scăpăm, să nu
murim arşi de vii unde ne aflăm.

Ar
fi un avantaj foarte îndoielnic ca să ni se trezească sufletul şi
totuşi să nu scăpăm de primejdie.

Să nu uităm
trezirea sufletului nu înseamnă încă mântuire!

Un om poate să fie foarte conştient

este o fiinţă pierdută şi totuşi să nu fie niciodată
mântuit.

El poate fi făcut să cugete
şi totuşi să moară în
păcatele sale.

Când faci
descoperirea că ai
dat faliment, simpla
constatare a datoriilor
nu le va achita niciodată.

Un
rănit poate privi mult
timp
la rănile sale, dar
prin asta ele nu se vor vindeca – numai
pentru că omul le simte durerea, constată forma
şi gravitatea lor.
Este un şiretlic al diavolului să-l ispitească aşa fel pe om,
încât
acesta
să se mulţumească cu
simpla constatare a păcatelor.

Alt vicleşug al aceluiaşi
înşelător
este de a-l face pe un
păcătos să-şi închipuie,
că nu trebuie să se încreadă în Cristos,
câtă vreme nu a atins
un grad precis de deznădejde.

Trezirea
sufletului nostru trebuie să ne conducă la Mântuitorul.

Să ne închipuim că doar
ştiindu-ne păcatul putem

contribui la îndepărtarea lui,
apare ca ceva dezgustător. Este ca şi când am spune:
apa nu-mi poate
spăla
obrazul
dacă nu mă uit mereu
în oglindă, şi dacă nu-mi număr mereu
petele de pe faţă.

Simţământul că avem
nevoie de mântuire prin har este
un semn foarte sănătos; dar
ne trebuie înţelepciune
ca
să-l folosim bine, să nu
facem
un idol din acest simţământ.

Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă.

Nu
pot fi urniţi de la ele,
parcă au crescut
odată cu
ele. Se spune că cea mai
mare greutate pe care oamenii
o au cu caii când arde
grajdul, este
de
a-i scoate de
unde sunt priponiţi.
Caii,
dacă s-ar
lua pe urma celor
ce
vor să-i scoată,
s-ar
salva
din flăcări, dar
animalele par
înlemnite locului din cauza spaimei.

Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să
scăpăm de ea?

Nu-i
nici un fel de speranţă în privinţa
asta.

Un deţinut
care era de mulţi
ani în închisoare nu
mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se
deschisese uşa celulei – dar el
se ruga cu lacrămi,
să fie lăsat să rămână mai departe în
închisoarea unde stătuse aşa de multă
vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi
zăbrelele de
la fereastră şi mâncarea din
închisoare! Bineînţeles
în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă,
omul nu era sănătos la minte.

Oare, suntem
noi dispuşi să rămânem mereu
doar
treziţi sufleteşte
şi atâta tot?

Să nu vrem
să dobândim şi iertarea?

Dacă vrem
să stăruim
mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu
noi lucrurile nu-s
în regulă.

Dacă ne putem
căpăta pacea sufletească, atunci
s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem
mai
departe într-o groapă întunecată, unde ni
se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină,
şi încă una minunată,
cerească, de ce să
zăcem în întunerec şi să murim în spaimă?

Poate
nici nu ne dăm seama cât

ne este de aproape mântuirea!

Dacă am
şti, atunci desigur că am
întinde mâna să
o luăm, căci ea există,
ne stă la îndemână şi o putem avea;
trebuie
numai
să punem mâna pe ea,
şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu
trebuie
să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru
îndurarea lui Dumnezeu.
Când

„Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă,
a căzut
în mlaştina deznădejdii,
oare i-a fost
lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi
mocirla,
considerând aceasta
ca
un mijloc care
să-i
uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum
la
aşa ceva! Şi cu
atât mai puţin o vom putea
noi face.

Nu ceea ce simţim noi ne va mântui,
ci ce a simţit
Domnul Isus pentru noi.

Un străin a venit odată
să viziteze furnicarul de
oameni care este oraşul Londra.
Deodată omul deveni palid la faţă. Întrebat ce are, răspunde:
Mi-am
pierdut portofelul cu întreaga mea avere în
numerar! El
precizează până la ultimul ban
numerarul din portofel,
toate
cecurile şi hârtiile de valoare ce le
conţinea. I
se spune de către prietenii
săi că faţă de situaţia creată,
ar trebui
să-i
fie o mângâiere faptul că ştie atât de bine dimensiunea pierderii suferite. Omul însă pare să
nu înţeleagă valoarea unei
asemenea consolări.
Nu

– spune el – Nu-mi ajută la nimic faptul
să ştiu ce am pierdut – această cunoaştere nu-mi repară pierderea
suferită!

Spuneţi-mi unde îmi pot regăsi
portofelul cu banii din el şi atunci îmi veţi face un
serviciu real;

simpla
cunoaştere a pierderii mele
nu-mi este
de nici un folos!

La fel este
şi cu conştiinţa noastră clară că am păcătuit,
că sufletul nostru se află în
mâna tare a dreptăţii

lui Dumnezeu – dar
faptul acesta tot nu ne va mântui.

Mântuirea noastră nu se săvârşeşte prin
aceea că noi
ne recunoaştem pierzarea, ci
prin faptul că noi punem mâna,
adică ne însuşim
pe deplin mântuirea,

care

ne este pregătită, făurită şi
dăruită în Domnul Isus Cristos.

Un om care nu vrea să
privească la Domnul Isus, ci
se încăpăţânează doar
să-şi constate propriile păcate şi propria pierzare,
aminteşte povestea cu
băiatul care a scăpat un ban în gura canalului
de pe
stradă – apoi a rămas ore întregi acolo, găsindu-şi mângâierea să-şi
spună mereu:

„Chiar pe aici s-a rostogolit
banul!

Chiar printre aceste două
fiare l-am
văzut
cum a alunecat în canal!” Bietul băiat!

Ne dăm noi oare seama ce înseamnă povestea asta? Poate învăţăm
ceva pentru binele
şi trezirea sufletului nostru! Amin!

             Autor anonim

 

dfedguntitledrtrtghggvbfelicitare 73felicitare 85

 

Regizor, actor, scenarist şi producător de film Sergiu Nicolaescu s-a stins din viata

img_2399_97476300Sergiu Nicolaescu a decedat joi,03 Ianuarie 2013  ,  la ora 8.20, în urma complicaţiilor cardiace şi pulmonare severe, care nu au răspuns la tratamentul intensiv aplicat, a anunţat Spitalul Elias,

unde regizorul era internat din 26 decembrie 2012 şi recent fusese operat de peritonită.

Cineastul Sergiu Nicolaescu, decedat la vârsta de 82 de ani,

a strâns, la capătul unei cariere de peste 40 de ani, o colecţie impresionantă de peste 60 de filme în care a îmbrăcat, pe rând sau, uneori, chiar în acelaşi timp, haina de regizor, scenarist şi actor, cu o abilitate neobişnuită.
Mai multe informatii despre el veti gasii pe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Nicolaescu de unde citez

„Sergiu Florin Nicolaescu (n. 13 aprilie 1930, Târgu Jiu, România – d. 3 ianuarie 2013, București, România[1]) a fost un regizor, actor și politician român după 1989. A devenit cunoscut prin mega-producții istorice ca Dacii (1966) și Mihai Viteazul (1970), precum și pentru seria de filme de acțiune centrate în jurul personajului fictiv Comisarul Moldovan. Nicolaescu a interpretat de asemenea rolul ilegalistului comunist Andrei în serialul de propagandă Pistruiatul.

Un alt gen predilect al lui Nicolaescu a fost filmul de război „

Ultima dorinţă a lui Sergiu Nicolaescu, mărturisită celor ce i-au stat aproape în ultima clipă, a fost aceea ca după moarte trupul său să fie incinerat.

Ceremonia de incinerare va avea loc sâmbătă 05.01.2013 , ora 12, la crematoriul Vitan-Bârzeşti din Capitală, daca nu se razgandeste familia ,avand in vedere insistentele Biserici Ortodoxe de a fi

inmormantat „crestineste „, aceasta chiar s-a oferit sa plateasca jumatate din cheltuieli….No Comment.

Văduva lui Sergiu Nicolaescu, 35 de ani  Dana Nicolaescu, cere  televiziunilor să trateze „cu decență și respectul cuvenit” dispariția  regizorului și interzice difuzarea de   materiale de presă scrisă, şi/ sau audiovizuală ori internet, respectiv fotografii sau filme audio/video de la înmormântare.

Sper sa i se respecte dorinta !!!!

Am dezbatut ieri pe net subiectul incinerarii.Parerile sunt impartite.Iata cateva dintre raspunsuri:

„Depinde de cultura fiecarei natiuni . Credinta in Cristos ne arata ca trupurile noastre vor invia indiferent de felul cum au fost  la moarte  sa nu uitam caci mii de crestini au fost arsi pe rug .Daca Biserica ortodoxa ar cinsti acesti martiri n-ar face caz pentru  optiunea unora
de a fi  incinerati dupa moarte.

Unii si-au imprastiat cenusa din avion . Hitler i-a incinerat   pe multi sau i-a facut sapun  … totusi toti ne vom infatisa in fata scaunului de judecata a Domnului Dumnezeu.”

” pana la urma totul depinde de cultura poporului si nu de Biblie cel putin imi e indiferent ,ce va hotari cei din familie …Asa cum s-a amintit important e unde merge sufletul 🙂

„Biblia nu dă nicio învățătură specifică despre incinerare. Vechiul Testament amintește despre oameni care au fost omorâți prin ardere (1 Împărați 16:18; 2 Împărați 21:6) și despre oase care au fost arse (2 Împărați 23:16-20), dar acestea nu sunt exemple de incinerare. Este interesant de observat că în 2 Împărați 23:16-20, arderea oaselor pe un altar a pângărit acel altar. În același timp, legea Vechiului Testament nu poruncește ca trupul unui om să nu fie ars, nici nu vorbește despre vreun blestem sau o judecată pentru cineva incinerat.

Incinerarea a fost practicată în timpurile biblice, dar nu a fost o practică comună între israeliți sau între credincioșii Noului Testament. În culturile din timpurile biblice, înmormântarea într-un cavou, într-o peșteră sau în pământ a fost o practică obișnuită pentru înlăturarea corpurilor (Geneza 23:19; 35:4; 2 Cronici 16:14; Matei 27:60-66). În vreme ce înmormântarea era o practică obișnuită, Biblia nu o poruncește nicăieri ca fiind singura metoda permisă de a scăpa de un cadavru.

Este incinerarea ceva ce un creștin poate lua în considerare?

Din nou, nu există nicio poruncă scripturală împotriva incinerării. Unii credincioși obiectează împotriva practicării incinerării pe baza faptului că într-o zi Dumnezeu ne va învia trupurile și le va reuni cu sufletul/duhul nostru. (1 Corinteni 15:35-58; 1 Tesaloniceni 4:16).

Totuși, faptul că un trup a fost ars nu face mai dificilă învierea lui pentru Dumnezeu. Trupurile creștinilor care au murit acum o mie de ani sunt acum doar un praf. Acest lucru nu-L va face pe Dumnezeu să nu fie capabil să ne învieze trupurile.

El este Cel care le-a creat și nu va avea nicio dificultate în a le recrea. Incinerarea nu face altceva decât să grăbească procesul transformării trupului în țărână. Dumnezeu este în aceeași măsură capabil să pună laolaltă rămășițele unui trup care a fost incinerat ca și al unuia îngropat.

Alegerea între îngropare și incinerare ține de libertatea creștină.

Persoana sau familia care ia în considerare această opțiune ar trebui să se roage pentru înțelepciune (Iacov 1:5) și să acționeze în funcție de convingerea dobândită 🙂

Parerea ta care e ?  Cred ca toti avem de invatat azi ceva 🙂

262995_302182666569234_161372511_n