Închipuiţi-vă o dimineaţă în care ieşiţi în pragul casei pentru a merge la servici sau pur şi simplu pentru a vă bucura de lumina primelor raze aurii ale soarelui acelei zile 🙂

E vară, dar în loc sa fiţi înconjuraţi de verdele de smarald al ierbii şi frunzelor, de cerul adânc de un albastru plin de pace al infinitului,

vă întâlniţi cu o lume tristă în care totul înseamnă nuanţe de gri, un cenuşiu murdar ce defineşte totul:

natura, viaţa, sufletul omului…

Vă opriţi după câţiva paşi făcuţi în afara casei şi vă întrebaţi: de ce?

De ce trăiţi, de ce totul e doar o pâlpâire fără sens ieşind dintr-o veşnicie trecută înainte de a se stinge pentru eternitate.

De ce soarele îşi aduce cu greu lumina sa difuză, aerul pare plin de praf, iar ceaţa în care existăm e singura realitate ce o cunoaştem şi care ne însoteşte din leagăn până în mormânt.
Nu există zâmbet, oamenii sunt doar posaci evitându-se unii pe alţii, nimeni nu a auzit muzică pentru că sunetul e doar sunet, iar cel ce se aude e cel al tânguielilor, al durerii şi morţii, e sunetul maşinilor ce aduc bâzâind cu note ascuţite, deranjante, veşti triste de la capătul Pămăntului.

Cutremure, tsunamii, inundaţii, incendii, catastrofe umane- războaie, foamete, mii de oameni ce pier zilnic într-un mod inutil, după ce au trăit niște ani fără sens aici pe pământ, sute de milioane ce suferă într-o lume crudă şi înghețată față de ea însăși.

Nu cunoaștem oameni care s-au bucurat vreodată, nu cunoaștem ca cineva să fi râs vesel. Cunoaștem doar lacrima ce zilnic se scurge pe obraz!

Nu putem iubi, nu putem crede, nu putem spera!

E lumea în care “geniile” știinţei ne-au alinat suferința spunându-ne că e normală, că nu contăm, că suntem doar un accident cosmic, compuși chimici ce într-o zi au înțeles, printr-o eroare stupidă, ce se întâmplă cu ei;

au înțeles durerea, au experimentat tot ce se putea experimenta adică urâtul, griul şi negrul în care trăiesc…

Suntem în lumea în care Dumnezeu nu mai există! (!!!???)

Suntem în Universul în care Dumnezeu chiar nu a existat niciodată. Suntem în Universul ce s-a creat singur, care printr-un soi de eșec ne-a creat și pe noi şi pe care l-am putut simți în toată splendoarea sa distructivă…

În care nimeni nu a trăit ceva ce se numește credință, ceva ce se numește iubire, ceva ce se numește speranţă…:(

A fost doar lupta pentru supraviețuire, pentru fiecare secundă smulsă timpului înainte de a ne arunca înapoi în neant, iar legile date de cei care au condus planeta, sutele de mii de legi date au arătat fiara flămândă de sânge din sufletele noastre mai bine decât orice altceva.

De ce cred? Sunt multe de spus!

Dar cred pentru că există zâmbet,

cred pentru că ochiul se bucură zilnic de o paletă de culori,

nasul de miresme florale,

urechea de muzica lui Bach sau Mozart,

sunete ce te înviorează și te fac să înţelegi

că muzica este un dar divin și nu înșiruiri de sunete ce plac unor combinații biochimice din greșeala evoluției numită creier…

Oamenii încă se pot bucura,

oamenii încă trăiesc și simt,

încă ceea ce fac contează și nu suntem doar o ciudată greșeală a Cosmosului,

ci încoronarea frumuseții lui!

De aceea cred!  🙂  🙂

  de Mihai Pop