În ochii Lui am fost ca una care a găsit pacea(marturie)

untitledioiplöäüM-am născut într-o familie de ortodocşi care ţinea cu regularitate zilele, praznicele, sfinţii!

Se punea mare accent pe credinţa strămoşească!

Am fost dată la orfelinat până la varsta de 3 ani, când sora tatălui meu a dorit să ia de crescut o fetiţă de la orfelinat… Neştiind de existenţa mea, când a căutat în dosare să vadă numele meu, a descoperit cu emoţie că de fapt eram nepoata ei…

Cât de mare este Dumnezeu… El pregăteşte celui orfan o casă!

Pe cea care m-a născut nu am cunoscut-o decât la 20 de ani, şi atunci m-am dus eu să o caut… nu că ar fi meritat efortul. Dar doream să-i trag o săpuneală… În mintea mea de copil, de la vârsta de 5 ani când am ştiut adevărul cu privire la părinţii mei, am judecat-o foarte mult… şi, sincer, am urât-o! Stăteam ore în şir în faţa oglinzii şi îmi închipuiam că vorbesc cu ea… şi atunci plângeam pe corzile viorii, căutând să găsesc răspunsuri la întrebările mele copilăreşti:

”De ce nu mă caută? Oare nu se întreabă dacă la orfelinat se ţin Paştele, Crăciunul?

Eram primul ei copil… cum a avut inimă să mă dea la orfelinat?” – acestea erau întrebările mele… Tatăl… era un beţiv şi de multe ori am stat internată în spital cu nasul spart şi ochii cât cepele din pricina pumnilor lui… În perioada aceea am strâns multă amarăciune, de care numai Duhul lui Dumnezeu m-a vindecat!…

Mama, cea care m-a luat şi m-a crescut, mi-a dat toată dragostea şi grija unui părinte adevărat… m-a iubit foarte mult, iar eu eram tare legată sufleteşte de ea…

Am fost un copil liniştit şi blând, dar greutăţile şi încercările prin care am trecut în copilărie din pricina tatălui m-au făcut să tratez cu indiferenţă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea, astfel că pe la 19 ani am înghiţit vre-o 30 de diazepane… mă săturasem de viaţa pe care o duceam… şi pe când eram întinsă pe patul spitalului, cu perfuzii în mâna, dintr-o dată mi-am văzut trupul întins. Am ieşit din trup, am văzut cum toţi fugeau încoace şi încolo ca să mă aducă la viaţă, am vazut-o pe draga mea mamă cum plângea şi striga: „Dana, nu muri, mamă!”… chiar dacă aş fi vrut să-i spun ceva, ea nu mă vedea! Am văzut cum a venit la mine un bărbat foarte înalt, nu i-am văzut faţa, dar era îmbrăcat în haine albe… M-a luat de braţ şi am început să zbor…

Binecuvântate clipe!!! Doamne… Cum va fi la răpire??? Când vom zbura ca porumbeii înspre Cel ce a fost mângâierea noastră, cât am fost pe pământ…

Împreună cu acel om am trecut prin tavan, printre stele… Ce minunat!

Nu ştiam ce-i cu mine! Ştiam că lăsasem trupul acolo jos… dar de fapt eram tot eu şi zburam… şi dintr-o dată ne-am oprit într-o grădină plină de pomi, de flori, de soare… era ceva contrastant faţă de ce lăsasem pe pământ!

Era deosebit! Îngerul de langă mine (căci ştiam că omul acela era îngerul meu păzitor) aştepta verdictul lui Dumnezeu! De rai nu eram bună… de iad… nu aveam aprobarea! Dar, dintr-odată, cam la 3-4 metri de noi a aparut un OM îmbrăcat cu haină albă, până la pământ, şi încins cu un brâu foarte lat, de aur, la mijloc! Acel OM nu a vorbit cu mine, dar i-a spus celui de langă mine:

„Nu acum! Du-o înapoi pe pământ, căci trebuie să se întâlnească cu Mine!”… Eu nu am ştiut cine este acel OM! Dar la clipeala ochilor m-am trezit în spital! Îmi revenisem! Şi marea mea întrebare era: cine era acel OM? Îmi rămăsese gândul la acel brâu de aur!!!

Căci nu mai văzusem aşa ceva!

Apoi anii au trecut, devenisem rea, nu mă mai înţelegeam cu nimeni, iar cuvântul „iertare” era considerat o slăbiciune… Ştiam că nu fac bine, dar nu aveam puterea să nu fac răul… Prin Harul lui Dumnezeu, am lucrat într-o unitate militară şi prin anul 1993 eram pusă cam des la serviciul de zi… Eu tot comentam şi mă certam cu toţi, zicând că tot pe mine mă pune? Dar Domnul avea un plan…

Acolo am întâlnit un soldat prin care Dumnezeu m-a trezit… Eu îl vedeam pe el că e atât de liniştit şi tot ce-i spuneam să facă, făcea… Într-o zi îl întreb: ”măi, copile, tu nu cumva eşti pocăit?” – eu nu ştiam sensul cuvântului „pocăinţă” – iar el îmi răspunde:

“O, doamnă… nu sunt aşa cum ar trebui să fiu”, iar eu m-am îngrozit şi am zis: ”Dacă tu, care nu bei, nu fumezi, nu înjuri… şi spui că nu eşti aşa cum ar trebui să fii… atunci eu, care le fac pe toate… înseamnă că mă duc în iad… Doamne, mă duc în iad… n-am fost niciodată pe acolo, dar nu simt nevoia…” Şi atunci am început să plâng… au urmat multe zile de zdrobire, de zbuciumare sufletească… Plângeam mult şi într-o zi, pe când plângeam şi spuneam Domnului: “Doamne, eu ştiu că nu sunt vrednică de Tine… ştiu… dacă mor în noaptea asta, mă duc în iad…

Dar, Doamne, aş vrea să fiu mântuită… Ortodocşii spun într-un fel, iehoviştii în alt fel… Doamne, ce să fac? Care este Calea?…” Şi m-am culcat plângând…

Dar… Binecuvantat să fie Cel ce este viu! Cel Sfânt şi Atotputernic!

Şi dacă o inimă Îl cheamă, EL, care a făcut urechea şi gura, aude şi răspunde! Slăvit să fie Domnul! M-am culcat plângând şi am visat că zbor!… Ce minunat! Era un cer plin de stele… La un moment dat, în faţa mea a apărut acel OM! cu brâul de aur încins la mijloc! L-am cunoscut! Era Domnul! Era Isus! Adevărul suprem! Calea şi pacea, pe care le-am căutat o viaţă întreagă! Viaţă de păcat si amărăciune! O viaţă fără pace! Dar am găsit pacea! O pace sfântă!

Când L-am văzut, m-a luat de mână, m-a pus în dreapta LUI şi mi-a spus aşa:

“Acum va fi răpirea, acum toţi copiii Mei vor veni la Mine…

Du-te înapoi pe pământ să vezi ce a ajuns pământul în urma răpirii!”… Iar eu am zis: Doamne, e atât de bine aici la Tine… nu vreau să mai merg înapoi. (eu simţeam că pluteam în pace!)…

Dar Domnul mi-a spus din nou acelaşi lucru, iar la cuvântul Domnului am coborât şi am văzut pământul aşa cum arată în atlasele geografice… Arată ca o cărămidă arsă de foc… În timp ce coboram, respiram din ce în ce mai greu, în aer erau ca nişte straturi de pâclă, din ce în ce mai dense, care îmi îngreunau respiraţia! Pământul arată ca o cărămidă arsă de foc, iar din el ieşeau flăcări de foc până sus… Am coborât mai mult şi am ajuns pe pământ… Nu erau oameni, dar am văzut cai care înotau în sânge până la zăbală!

Atunci m-am uitat în sus şi am strigat: Isuse, nu mă lăsa!…

Am început să zbor din nou şi parcă dădeam fiecare stea la o parte cu mâna şi Îl căutăm pe Domnul! Apoi m-am trezit, dar aveam altă nedumerire: în vis, Domnul îmi spusese de răpire şi copiii Lui…

Am zis: ”Doamne, niciunde nu am auzit de vreo răpire a copiilor Tăi… Care sunt copiii Tăi? Ortodocşii nu au spus nimic despre aşa ceva… şi nimeni, nici preotul, nici parinţii, nici profesorii…” Dar Dumnezeu este credincios şi drept! M-a călăuzit prin Cuvantul Scripturii, prin multe vise şi vedenii. M-a ajutat să închei legământul prin apa botezului, bucurându-mă de prezenţa Lui…

El şi-a împlinit promisiunea, m-am întâlnit cu EL, şi de atunci, casa mea a devenit un colţ de rai…

Inima mea a primit pacea şi bucuria care nu pot fi exprimate în cuvinte… Mulţumesc Domnului pentru lucrările pe care le-a făcut în viaţa noastră, pentru minunea naşterii din nou… pentru Duhul Sfânt…

Nimeni nu m-a putut schimba…

Singurul care s-a aplecat până în mizeria mea şi mi-a schimbat viaţa, gândirea, a fost, este şi va fi cât vor ţine cerurile şi pământul: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…

“În nimeni altul nu este mântuire,

căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!”

(Faptele apostolilor 4:12)

Danita Daniela
SURSA http://www.resursecrestine.ro/eseuri/11617/in-ochii-lui-am-fost-ca-una-care-a-gasit-pacea

imagesCAUTG58S - Kopie28011_441921095862391_556479063_n - Kopie

Dacă ai un vis, crede în el şi vei găsi persoana potrivită care să te ajute!

Dragii mei

am citit azi dimineata un articol de la un prieten bun si cum era vorba de vise mi-am zis acesta e pentru mine 🙂 …

Subiectul principal era

daca ai un vis crede in el si vei gasii persoana potrivita sa te ajute :)…

Ce sa zis eu ,cum am mai multe vise si multe esuate rau de tot  🙁 mi-am dat seama ca totusi mai am speranta si mi-am facut un mic calcul  🙂

adica daca pentru un vis e nevoie de o persoana atunci pentru mai multe vise e nevoie de mai multe persoane 🙂  sau poate  voi intalnii chiar persoana potrivita  prin care visele  mele vor devenii realitate  🙂

 …

Nu pot sa imi fac vreun plan si sa nu zic

DOAMNE VOIA TA SA SE FACE IN VIATA MEA

caci  vor fi si vise care nu se vor implinii pentru  simplu fapt ca nu trebuie sa ni se implineasca  caci nu avem nevoie de ele sau daca s-ar implinii ne-ar distruge ….

Daca un sarac care devine bogat se pierde de Domnul si apoi regreta ca mai bine ramanea sarac cu Domnul decat bogat si fara binecuvantarea Lui …..

Luati-va o portie de respiratie, una de credinta si una de rabdare  ca sa cititi acest articol pe indelete si  aveti mare grija sa nu va scape veun amanunt 🙂

Se întâmplă uneori în viaţă ca firul roşu să se întrerupă şi să nu ştii cum să continui, cum să îl reînnozi ca viaţa să îşi continue cursul ei „firesc”.

Cred că majoritatea dintre noi am trecut cel puţin o dată în viaţă printr-o astfel de experienţă. Şi fie am reuşit cu forţele proprii să depăşim situaţia, fie ne-a ajutat familia, rudele, prietenii.

Dar ce părere aveţi de o persoană absolut necunoscută, pe care o vezi pentru prima dată în viaţă?

Căreia îi spui doar problema ta, nevoia ta, visul tău şi e dispusă să îţi întindă o mână? Pare un scenariu de telenovelă, acolo unde totul e posibil, sau din Rai, acolo unde toţi sunt buni cu toată lumea.

Dar slavă Domnului că acest Rai există şi pe pământ, adică există şi aici oameni care, prin exemplul lor, ne învaţă ce e bunătatea, dăruirea, ajutorarea celorlalţi, ce înseamnă să fii deschis spre nevoile celuilalt şi nu centrat pe tine, pe nevoile tale.

 
          Mi s-a întâmplat şi mie să caut un om, un om dispus în primul rând să mă asculte şi apoi să creadă în mine, în proiectul meu şi în capacitatea mea de a dezvolta acest proiect.
Povestea mea a început acum 11 ani când, datorită unor întâmplări deloc plăcute, am hotărât să renunţ la învăţământ. Nu aveam nici o alternativă, nu ştiam ce voi face pe mai departe, nu ştiam de unde să încep, încotro să mă îndrept, nu ştiam decât că nu mai doresc să lucrez în învăţământ. Şi, cum orice minune durează 3 zile, după ce mi-a trecut supărarea, au început întrebările: bine, dar eu ce fac mai departe? Cu ce o să îmi câştig existenţa? Eu altceva nu ştiu să fac decât să predau.
Pentru asta m-am pregătit, pentru asta am învăţat.
 
        Privindu-mi CV-ul nu aveam prea mari şanse să mă angajez într-un post bine plătit.
Dar nu m-am lăsat descurajată de asta.
Dorinţa de a schimba ceva în viața mea era aprinsă în inima mea, iar în învățământ nu mai vroiam să mă întorc niciodată.
OK, şi atunci ce e de făcut? Nu ştiu ce faceţi voi când vă căutaţi un loc de muncă.
Poate căutaţi în ziarul Piaţa, poate vă depuneţi CV-ul la mai multe companii, poate vorbiţi cu părinţii, rudele, prietenii să vă ajute etc. Eu nu am făcut nimic din toate acestea.
Eu nu am depus nici un CV (v-am spus că nu arăta prea bine), nici nu am aşteptat să îmi plâng de milă.
Doar eu am fost cea care a renunţat, cu toate că mă puteam râzgândi oricând căci nu îmi depusesem încă demisia. Dar nu, hotărârea era luată orice ar fi. Şi ghiciţi ce am făcut? Am luat cartea  Pagini Aurii!
 
      Vă vine să credeţi? Să îţi cauţi un loc de muncă în Pagini Aurii! De fapt eu căutam o idee, o firmă care să îmi “descopere” ce pot eu să fac cu ceea ce ştiu, cu pregătirea mea de atunci. Şi am luat domeniile pe rând, de la A. Şi nu am găsit nimic interesant până la E. Dar când am citit edituri mi s-a aprins beculeţul. Am ştiut că e exact ceea ce căutam. Să lucrez într-o editură. Dar ce să fac acolo? Redactor? Nu aveam Facultatea de Litere sau Jurnalism. Să redactez? Nu ştiam PC decât noţiuni de bază. Să fac design? Nu cunoşteam nici un program de design.
 
      Începuse lupta în mintea mea: dorinţa de a lucra într-o editură, pe de o parte, şi inamicul care îmi spunea că nu ştiu să fac nimic, pe de alta. Dar dorinţa de a nu mă mai întoarce în învăţământ era mult mai mare şi a învins. Mi-am adus aminte că în şcoala unde predasem mă ocupasem de un proiect. Mi-am zis atunci că aş putea să dezvolt acest proiect la scară naţională.
Aşadar ideea era să realizez teoretic acest proiect cu care să mă prezint la edituri, să le arăt ce am de gând, care e ideea mea şi ce vreau să fac. Zis şi făcut.
 
      Am realizat un proiect dar deloc bine pus la punct sau profesionist. (Acum îmi vine să râd când mă gândesc cu ce m-am prezentat. Dar pe atunci nu mă interesa acest aspect sau nu consideram că e foarte important. Mă anima doar dorinţa de a lucra la o editură pentru a-mi dezvolta proiectul care era visul meu.
Dintr-o dată viaţa mea a luat o nouă culoare. Ştiam că e ceea ce doresc să fac. Ştiam că s-a încheiat o etapă din viaţa mea şi că trebuie să încep o alta.) Acum trebuia să mă prezint la edituri cu el. Dar la care? Nu ştiam nici măcar unde sunt editurile în oraşul meu sau care e mai „tare”, ce să mai zic să am o cunoştinţă care să mă recomande sau să îmi pună o pilă, cum se obişnuieşte…”
 
 

" data-api-host="https://cdn.2performant.com" type='text/javascript' src='https://cdn.2performant.com/l2/link2.js?ver=5.4.4'>