sa zambim

  Dragii mei

ne place sa zambim, ne bucuram de viata dar in orice moment sa fim pregatiti sa intampinam viata cu pieptul nostru nu cu a altuia.Nu trebuie sa ne vedem slabi si neputinciosi , nu trebuie sa disperam nici sa ne ingrijoram de tragediile si problemele vietii. Sa ne aducem mereu aminte de Watchman Nee si de indemnul lui:

„DACA TRAIM IN DUHUL VOM TRAVERSA LUMEA NEATINSI SI NECLINTITI DE PRESIUNILE SI TENSIUNILE EI.”

      In calatoria pe net am intalnit oameni minunati , speciali de la care am invatat mult si inca mai invat chiar in problema cu acest caz de flirt intre cele doua persoane casatorite va anunt ca Dumnezeu a lucrat minunat chiar prin comentarile voastre care le-ati lasat la articol.Va multumesc mult 🙂

Relatia s-a rupt brusc si fara un cuvant in plus caci nimeni nu e dator sa de-a explicatii unui strain pentru

actiunile sale .Chiar un   buna dimineata cateodata trebuie avut grija cui si cum il spunem…Cu pacatul nu e de gluma caci un pacat mic te poate duce intr-un necaz mare si o vorba necugetata te poate duce pe caile lumii.

Acum sa revenim la tema noastra de azi 🙂

                  Chiar daca nu vorbim toata ziua de moarte si nici de sinucidere totusi sunt subiecte care nu trebuiesc evitate caci sunt lucruri reale despre care e bine sa stim si la randul nostru sa informam si pe altii.

Despre moarte si viata dupa moarte am postat aici o carte si aici un documentar iar despre subiectul sinucidere va recomand cu toata dragostea  pe Dr. Emanuel Adrian SARBU (Adrian)     scrisorica@gmail.com  -adresa  de email a lui Adrian caci asa ii place lui sa i se zica 🙂

Mai jos va prezint gandurile lui :

Da… Ma preocupa subiectul… Am cunoscut oameni deosebiti care s-au confruntat cu tentatia suicidului, oameni care s-au luptat sa ramana in viata, s-au luptat cu prejudecatile si cu atitudinea de blam venita, culmea, chiar si din partea celor care ar fi trebuit sa ii ajute… De exemplu… preotii, pastorii lor…

Am cunoscut cativa urmasi ai unor sinucigasi… I-am perceput ca pe niste oameni sfasiati de durere. Atat de durerea pricinuita de gestul sinucigasului, cat si de durerea pricinuita de refuzul prelatilor de a ii ingropa “crestineste”, de “bunavointa” unor crestini care le spuneau ca le pare rau ca rudele lor decedate ajung direct in… stiti Dumneavoastra unde…

Cel mai mult m-a impresionat insa lupta interioara a sinucigasilor… O lupta cu ei insisi… cu rudele… cu Dumnezeu… Ii pasa Lui de problemele mele? De ce nu catadicseste sa faca ceva, daca e chiar atat de Atotputernic? Si, mai ales, daca tot binevoieste sa ma salveze de fiecare data… DE CE o face? DE CE nu ma lasa in pace, de ce, daca nu m-a intrebat daca vreau sa ma nasc in lumea asta imputita si perversa, nu-mi lasa nici macar libertatea de a o termina cu viata cand vreau EU?

Sunt intrebari autentice! Iar persoanele sinucigase nu au scris pe frunte “SINUCIGAS”. Pot fi chiar langa tine… pot fi chiar membrii ai familiei tale… ai bisericii in care mergi sau pe care o pastoresti… Sunt persoane pe care s-ar putea sa nu le mai vezi… in viata…

In urma lor raman insa intrebarile TABU… Ma tot intreb, in calitate de crestin, de ce s-a scris atat de putin in domeniul religios despre suicid? De ce ne e teama sa discutam despre asta? De ce nu incercam sa gasim raspunsuri reale si utile la strigatele mute ale celor aproximativ 1 milion de oameni care se sinucid anual? Daca Biserica nu se implica, atunci cine sa o faca?

Stiu, la prima vedere, intr-adevar, o astfel de tema de cercetare ar putea parea o imensa pierdere de timp. Doar se stie, am fi tentati sa spunem, ca sinuciderea este considerata un pacat, si inca unul “de moarte”, si lucrurile sunt cat se poate de clare din acest punct de vedere…Totusi, ca intelectual, ceva nu-mi da pace si ma face sa rascolesc putin lucrurile… fie si pentru a ma convinge, in cele din urma, de justetea unor astfel de afirmatii. Zicala conform careia principiul de capatai al crestinismului ar trebui sa fie “crede si nu cerceta” este demult depasita si, imi permit sa afirm, in opozitie flagranta cu spiritul invataturilor care s-au raspandit in toata lumea de la Iisus incoace si care au facut din aceasta religie confesiunea cu cei mai multi adepti la ora actuala. Dealtfel, in prima sa epistola adresata credinciosilor din Tesalonic, Apostolul Pavel indeamna crestinatatea sa cerceteze “toate lucrurile”, si sa pastreze ceea ce este bun.

La randul sau, regretatul parinte Nicolae Steinhardt ne indemna, in celebrul sau  N. Steindhardt – Jurnalul fericirii(clic pt descarcare )  “sa nu care cumva sa confundam crestinismul cu cretinismul”…

Cu aceasta motivatie – dorinta de a-i ajuta pe cei care trebuie sa dea piept zilnic cu “de ce-urile” existentiale, si cu indrazneala de a cerceta chiar si acele lucruri socotite de unii drept “cat se poate de limpezi”, pentru a ma convinge eu insumi de veridicitatea celor afirmate, nu pot sa nu ma intreb urmatoarele:

a. Daca suicidul este acel “pacat de neiertat”,

asa cum este el considerat de numeroase confesiuni din cadrul crestinismului, atunci motivatia principala este aceea ca, punandu-si capat zilelor, sinucigasul nu mai are ragazul necesar pentru a se impartasi, spovedi sau (po)cai si, implicit, nu mai poate primi iertarea divina in timp util pentru a scapa de pedeapsa eterna.

Ma intreb, in aceste conditii, daca nu cumva lucrul acesta ar trebui sa fie valabil si in cazul altor pacate, considerate de noi mai putin ofensatoare…

Altfel spus, daca cineva moare in secunda imediat urmatoare dupa ce tocmai a spus o minciuna, intrand, evident, in flagrant chiar cu cele zece porunci (una dintre acestea cerandu-ne foarte clar sa nu depunem “marturie mincinoasa”), si, implicit, nu are timpul fizic necesar pentru a se spovedi, impartasi sau (po)cai, nu se afla oare in aceeasi situatie cu cel care s-a sinucis?

Ca sa mai pun si mai mult paie pe foc, voi cita si cuvintele Apostolului Pavel din epistola sa catre Romani, care sustine ca “plata pacatului (fara a face nici un fel de alte specificatii… – n.m.) este moartea”, iar darul fara plata al lui Dumnezeu, facut celor ce cred, viata vesnica…

b. Toti sinucigasii ajung in mod automat in Iad, in chinurile vesnice? +n Islam, de exemplu, exista foarte bine conturata credinta ca cel care isi da viata pentru Allah (avem de-a face, in mod clar, cu un act suicidal, ca in cazul celebrelor atentate sinucigase) va ajunge in Raiul musulman, avand parte de desfatare si odihna vesnica.

Nu pot sa nu ma intreb, in aceste circumstante, daca nu exista oare si in crestinism un indiciu cat de mic care sa ateste faptul ca, macar in anumite conditii si circumstante, cel care si-a pus capat zilelor – eventual dintr-o motivatie altruista – sa aiba aceeasi soarta? Ce sens ar mai avea atunci sacrificiul de sine al atator martiri crestini, daca ei ar fi crezut ca destinatia finala, in urma actului lor, ar fi fost chinurile vesnice, zugravite atat de plastic pe peretii bisericilor?

Ma puteti ajuta si voi, cei care cititi aceste randuri… Daca, in periplul vostru pe net, sau prin biblioteci, gasiti orice materiale care sa aiba legatura cu suicidul si cu religia (in mod special cu cea crestina, indiferent de denominatiunea religioasa), va rog, nu ma ocoliti…

Apreciez orice link, orice titlu de carte pe care mi-l trimiteti pe blog.

Multumesc anticipat!  Dr. Emanuel Adrian SARBU (Adrian)  

                        http://suicid.wordpress.com/contact/