Eroul Richard Wurmbrand obţine haine pentru deţinuţii îngheţaţi…

Spread the love
În timpul unui ger năprasnic, într-un vagon-inchisoare din România comunistă, pastorul Richard Wurmbrand obţine haine pentru deţinuţii îngheţaţi! Extras din amintirile lui Ion Ioanid, un condamnat politic (a suferit 20 de ani de închisoare comunistă.)
“Acum, eram gata de drum. Am fost încolonați câte doi. Cei cu lanțuri, fiindcă mergeam mai încet, în față. În zăngănitul lanțurilor, convoiul s-a pus în mișcare, ecoul stârnit în coridorul subteran dând de veste celor rămași în celule, că din Jilava pleca un lot de deținuți cu duba. La ieșirea în prima curte interioară a fortului, am fost aproape umflați pe sus de crivățul care se înfunda, șuierând, prin șanțurile Jilavei. Se lăsase seara și becurile presărate de-a lungul gardurilor de sârmă ghimpată și în curțile circulare dintre secții se zbăteau în bătaia vântului, schimbând tot timpul aspectul peisajului, într-un joc nebunesc de umbre și lumini. Scena pentru turnarea filmului clasic de groază, alb-negru din anii ’30, n-ar fi fost completă, fără apariția convoiului nostru, înaintând în pas șovăielnic, în zgomotul fiarelor pe care le târam de picioare.
În afară de grozăvia gerului de afară, nimic deosebit de semnalat în desfășurarea programului: alinierea și numărătoarea în poarta Jilavei, încărcarea în două dube-automobil și drumul plin de hârtoape spre București. Apoi, o oprire și o așteptare ce mi s-a părut fără sfârșit.
Ion Vorvoreanu și cu mine, fiind cei mai subțire îmbrăcați, am fost luați în brațe de ceilalți ca să ne mai încălzească. Tremuram însă în continuare, neputându-mi stăpâni clănțănitul dinților. Picioarele îmi înghețaseră iar senzația pe care mi-o dădea fierul lanțurilor în contact cu gleznele era de arsură. Toți simțeam nevoia permanentă să urinăm. Constrâns să mă abțin, aveam dureri acute în vezică. Erau manifestări clasice de cistită; care însă, câteva zile mai târziu, aveau să dispară fără vreun tratament. În sfârșit, într-un târziu, ni s-a deschis ușa dubei și, înțepeniți de frig cum eram, am fost grăbiți de santinelele înarmate spre vagonul penitenciar, tras la vreo douăzeci de metri pe o linie moartă. Ne aflam în afara Gării de Nord, în dreptul podului Basarab. Era locul de încărcare și descărcare al deținuților în transfer, unde publicul nu avea acces. Anchilozați de frig și cu lanțuri la picioare, cățăratul pe platforma prea înaltă și fără trepte a vagonului a fost, chiar ajutându-ne reciproc, un mic tur de forță. Deținuții urcați înaintea noastră fuseseră închiși în celule mici de pe cele două părți ale culoarului central. Când ne-a venit și nouă rândul, erau deja toate ocupate, așa că am fost îndreptați spre capătul coridorului și introduși în încăperea din fundul vagonului. Visul oricărui deținut în transfer era să nimerească în acest compartiment. Era mai spațios și chiar dacă se întâmpla să fie supraaglomerat nu aveai sentimentul de claustrofobie pe care îl încercai în celule. Dacă în privința repartizării, grupul nostru avusese norocul să fie favorizat în detrimentul altora, n-aș putea spune totuși că ne-a fost mai bine ca în duba-automobil. În vagonul-penitenciar era la fel de frig ca afară. Eram numai la adăpost de viscol. În această atmosferă glacială, am mai stat câteva ore. Abia când am fost atașați la trenul cu care ne-am pornit la drum a început să funcționeze sistemul de încălzire și vagonul s-a mai dezmorțit. Până una-alta, fiecare am făcut față gerului cum am putut. Cei fără lanțuri, plimbându-se de colo până colo, cei încătușați, făcând mișcări de încălzire, în limita permisă de legăturile de la picioare sau ghemuindu-se unul într-altul. Printre cei zece-cincisprezece câți nimeriseră împreună, erau și Ion Vorvoreanu, Titi Coșereanu și pastorul Wurmbrand. Văzând că staționarea vagonului nostru pe linia moartă se prelungește și odată cu ea și șederea noastră în frig, Wurmbrand ne-a anunțat că va încerca să-și obțină un pulover mai gros, din rucsacul lui depozitat pe coridor împreună cu toate bagajele noastre. Noi eram convinși că nu va reuși să-i facă pe paznici să-i dea ranița. Gardienii din escorta vagoanelor penitenciare erau cunoscuți pentru intransigența și răutatea lor. Nu făceau niciodată nici cel mai mic gest de omenie. Vara, pe caniculă, în vagoanele supraaglomerate și expuse ziua întreagă în bătaia soarelui, când deținuții, sufocându-se din lipsă de aer și leșinând de căldură cereau apă, erau lăsați să rabde de sete ore întregi, până ce unul din paznici se îndupleca să le aducă de băut. Scepticismul nostru nu l-a descurajat însă pe Wurmbrand să încerce să-și obțină ranița. Am asistat la această încercare, timp de mai bine de o oră. Prima parte a tentativei s-a desfășurat cum o prevăzusem noi, părând să confirme teoria nereușitei: Wurmbrand a bătut la ușă. N-a primit nici un răspuns cu toate că se auzeau vocile gardienilor care stăteau la taifas. Wurmbrand a bătut din nou. Coridorul a rămas mut. Abia după ce a ciocănit a treia sau a patra oară în ușă, s-a auzit răspunsul obișnuit:
-Nu mai bate!
La fel de liniștit, fără să bată mai tare sau să precipite cadența loviturilor, Wurmbrand a continuat să ciocănească în ușă. De aici înainte, bătăile în ușă au alternat cu replicile de pe coridor, stabilindu-se astfel un fel de dialog. Numai că, în timp ce de-o parte a ușii unul din interlocutori își păstra tonul cumpătat în limbajul lui exprimat în ciocăneli, celălalt își pierdea vădit calmul și se enerva treptat, recurgând la vocabularul binecunoscut al tagmei pe care o reprezenta. Replicile gardianului se succedau într-un crescendo tot mai amenințător:
-Nu mai bate !
-Nu mai bate, bă banditule !
-N-auzi, banditule! Dacă mai bați în ușă îți fac raport !
Wurmbrand, imperturbabil, după fiecare apostrofă a gardianului ciocănea din nou în ușă.
În cele din urmă, odată cu înjurăturile de rigoare, de pe coridor ne-a parvenit și sunetul pașilor de cizmă îndreptându-se spre noi. Portița vizetei s-a dat deoparte și în deschiderea de circa 20/20 cm, decupată în ușa celulei, s-a încadrat figura congestionată de furie a gardianului. Răstindu-se la Wurmbrand, i-a cerut socoteală pentru bătăile repetate la ușă. Cu voce blândă, Wurmbrand s-a scuzat pentru insistența cu care ciocănise și i-a explicat motivul.
-Nu se poate ! a fost răspunsul, și ușița s-a trântit la loc.
Gardianul n-apucase să se îndepărteze nici câțiva pași, când Wurmbrand a bătut din nou la ușă. De data asta, răcnind ca scos din minți, gardianul a redeschis ușița revărsând asupra lui un potop de insulte și amenințări. La fel de calm și cu aceeași semnătate, Wurmbrand i-a cerut din nou ranița cu îmbrăcăminte, apelând la sentimentele lui de omenie, care nu-l pot lăsa insensibil la suferințele semenilor. Faptul că Wurmbrand nu reacționase nici la amenințări, nici la insulte, continuând să-i vorbească cu același glas blajin, și-a produs efectul.
Descumpănit și de felul în care Wurmbrand își formulase rugămintea, gardianul, după mintea lui simplă, a tras imediat singura concluzie posibilă, cu privire la cel care li vorbise:
-Ce ai fost tu, bă, în viața civilă ? Avocat ?
-Nu, domnule sergent !
-Parcă ai fi un avocat care se roagă de judecător, să-l scape de pușcărie pe banditul pe care îl apără !
-Eu mă rog numai unui singur judecător domnule, sergent. Și mă rog pentru toți oamenii, chiar și pentru dumneavoastră.
Intrigat, gardianul s-a lăsat prins în vorbă de Wurmbrand. Timp de mai bine de un sfert de oră, am putut admira măiestria cu care Wurmbrand l-a ademenit pe propriul lui teren de discuție, cum i-a menținut atenția și interesul, cu o îndemânare de negustor oriental, care nu-și mai lasă din mână clientul, până nu-i cumpără marfa. Nu știu în ce măsură această predică deghizată a avut un efect mai profund asupra gardianului. Ceea ce am putut cu toții constata însă, a fost că Wurmbrand îi câștiga simpatia. La un moment dat, gardianul a întrerupt brusc convorbirea, a trântit ușița de la vizetă și s-a îndepărtat pe coridor, bombănind ceva la adresa popilor “ care toții sunt niște hoți’’. Câteva minute mai târziu, când s-au tras zăvoarele de la ușa celulei noastre, ne-am dat seama că vorbele ce le aruncase fuseseră spuse pentru urechile tovarășilor lui din escorta dubei.
Gardianul se dusese de fapt să-i aducă ranița lui Wurmbrand. A împins-o cu piciorul prin ușa crăpată, pe care a închis-o imediat la loc și, prin vizetă, i-a spus lui Wurmbrand să-și ia puloverul. L-a avertizat, însă, să-și ia numai un singur pulover, așa cum prevedea regulamentul și a rămas la vizetă ca să-l supravegheze. Măsura de vigilență inutilă, deoarece Wurmbrand a deschis ranița chiar lângă ușă, pe jos, sub unghiul de vedere al gardianului.
Cu o dexteritate neașteptată, a început să scoată una după alta, patru sau cinci piese de îmbrăcăminte mai groase, pe care, rând pe rând le-a azvârlit sub una din banchetele din celulă. Apoi, ținând-o pe ultima în mână, un pulover, s-a ridicat în picioare și i-a arătat-o gardianului, mulțumindu-i în același timp pentru compasiunea pe care o arătase pentru suferințele lui. Gardianul a întredeschis din nou ușa și Wurmbrand i-a restituit ranița. Omul a luat-o, fără să facă vreo observație cu privire la faptul că, față de cum o introdusese în celulă, acum era aproape goală.”
Despre Richard Wurmbrand si cine a fost el puteti citii AICI si AICI 
Alte articole interesante :
1.Proiecte noi, cateva surprize frumoase CLICK AICI 
2.Aripile Sperantei Graz incepe sa aibe noi  “aripi” 
3.Pictorul care picteaza cu picioarele si caldura lui sufleteasca la A7TV televiziunea mea preferata
Lasa-mi un Feedback, scrie-mi pe email (cuvintedeaur@gmail.com si revino cu drag oridecateri ori doresti.Esti binevenit(a)!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.