meditatii de C.H.Spurgeon

2 Decembrie 1855 de către REV. C. H. Spurgeon la New Park Street Chapel din Southwark, Londra

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”
Ioan 5:40
Acest verset este unul din marile tunuri Arminiene, montat pe zidurile lor şi deseori descărcat cu un zgomot teribil împotriva simplilor Creştini numiţi Calvinişti [porecla celor care cred doctrinele harului, a nu fi confundaţi cu urmaşii lui Calvin –n. ed.].

Intenţionez în această dimineaţă să îl reduc la tăcere, sau, mai degrabă să îl întorc împotriva duşmanilor, fiindcă nu au fost niciodată al lor; nu a fost făcut în turnătoriile lor ci scopul lui a fost să înveţe exact opusul doctrinei pe care ei o susţin cu tărie.

De obicei, când se ia acest text, se împarte astfel: În primul rând, omul are o voinţă.

În al doilea rând, el este complet liber.

În al treilea rând, oamenii trebuie fie dornici să vină la Hristos, altfel ei nu vor fi mântuiţi.

Acum, noi nu vom face astfel de împărţiri; ci vom încerca să aruncăm o privire mai rezonabilă asupra textului.

Şi nu trageţi concluzia că textul învaţă doctrina voinţei libere doar fiindcă se întâmplă să existe în el cuvintele „vreţi” şi „nu vreţi.”
S-a dovedit deja, fără a se putea nega, că voinţa liberă este un nonsens. Libertatea nu poate aparţine voinţei mai mult decât ponderabilitatea poate aparţine electricităţii. Sunt lucruri complet diferite.

Putem crede că omul este un agent moral liber, dar a crede în voinţa liberă ar fi pur şi simplu ridicol.

Se ştie că voinţa, fiind ceva secundar, este direcţionată de înţelegere, mişcată de motivaţie, călăuzită de alte părţi ale sufletului.
Atât filosofia cât şi religia înlătură chiar şi noţiunea de voinţă liberă; şi eu voi merge tot atât de departe cât a mers Martin Luther în afirmaţia lui puternică şi categorică:

„Dacă vreun om atribuie ceva, cât de neînsemnat, voinţei libere a omului pentru mântuirea sa, nu cunoaşte nimic despre har şi nu L-a cunoscut pe Isus Hristos aşa cum trebuie.

” Ar putea părea un sentiment nemilos; dar acela care crede în sufletul lui că omul se întoarce la Dumnezeu prin voinţa lui liberă nu putea fi învăţat de Dumnezeu,

fiindcă unul din primele principii pe care le-am învăţat când Dumnezeu a început să lucreze în noi este acela că nu avem nici voinţa nici puterea şi că El ni le dă pe amândouă; că El este „Alfa şi Omega” în mântuirea oamenilor.
Cele patru puncte pe care le vom avea în această dimineaţă vor fi:

Primul –fiecare om este mort, fiindcă spune:

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Al doilea – există viaţă în Isus Hristos: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Al treilea – există viaţă în Hristos Isus pentru toţi cei care vin să o primească: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine,

ca să aveţi viaţa;” indicând că toţi care vin vor avea viaţa.

Şi patru – aici se află esenţa textului, că nici un om nu va veni vreodată prin natura lui la Hristos, fiindcă textul spune:

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Departe de a afirma că oamenii fac acest lucru prin propriile lor voinţe, textul neagă categoric acest lucru şi spune

„Şi NU VREŢI să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Dar, preaiubiţii mei, sunt aproape gata să exclam, nu are nici un adept al voinţei libere cunoştinţa că, de fapt, îndrăzneşte să contrazică inspiraţia?

Oare nici unul dintre cei care neagă doctrinele harului nu gândeşte? S-au depărtat ei într-atât de Dumnezeu încât să denatureze acest text pentru a dovedi că voinţa este liberă; când, de fapt, textul spune:

Şi NU VREŢI să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa?”

I. În primul rând, deci, textul nostru indică faptul că

OAMENII SUNT MORŢI PRIN NATURA  LOR.

Nici o fiinţă nu trebuie să caute viaţa dacă o are în ea însăşi.

Textul spune cu hotărâre

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Deşi nu se exprimă prin cuvinte, totuşi se afirmă prin conţinut că oamenii au nevoie de o viaţă mai bună decât cea existentă în ei înşişi.

Dragi ascultători, cu toţii suntem morţi dacă nu am fost născuţi la o nădejde vie. În primul rând, cu toţii suntem, prin natura noastră, morţi din punct de vedere legal.

„În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” a spus Dumnezeu lui Adam; şi chiar dacă Adam nu a murit fizic în acel moment, el a murit din punct de vedere legal; adică el a fost socotit mort.

Imediat ce, la tribunal, judecătorul pronunţă sentinţa, din punctul de vedere al legii, acuzatul este considerat mort.

Deşi poate abia după o lună el este adus pe eşafod pentru a suporta sentinţa, totuşi legea îl priveşte ca pe un mort. Pentru el este imposibil să mai facă ceva. Nu poate moşteni nimic, nu poate lăsa ceva prin testament; el nu este nimic –este un om mort.

Sistemul legal îl consideră mort. Dacă sunt alegeri, nu i se cere votul, fiindcă este considerat ca fiind mort. Este închis în celula lui, dar este mort.

Ah! Şi voi, păcătoşilor ce nu aţi avut niciodată viaţă în Hristos, voi sunteţi în viaţă în dimineaţa aceasta datorită unei amânări a sentinţei, dar ştiţi voi că din punct de vedere legal sunteţi morţi; ştiţi că Dumnezeu vă consideră astfel, că în ziua în care părintele vostru Adam a atins fructul, şi când voi înşivă aţi păcătuit, Dumnezeu, Judecătorul cel Veşnic v-a condamnat?

Vorbiţi mult despre poziţia voastră, despre bunătatea şi moralitatea voastră –dar unde sunt acestea? Scriptura spune că „aţi şi fost judecaţi.”

Tu nu trebuie să aştepţi să fii condamnat în ziua judecăţii –aceea va fi executarea pedepsei –tu „ai şi fost judecat.” În momentul în care aţi păcătuit, numele voastre au fost scrise în cartea neagră a dreptăţii; fiecare om a fost atunci condamnat la moarte de Dumnezeu, dacă nu a fost găsit un substitut pentru păcatele lui, în persoana lui Hristos.

Ce ai gândi dacă ai merge la închisoare şi l-ai vedea pe acuzat stând în celula sa râzând şi plin de voie bună?

Ai spune, „omul acesta este nebun fiindcă este condamnat şi urmează a fi executat; şi cu toate acestea, el este bine dispus.”

Ah! Şi ce nebun este omul firesc, care deşi este condamnat, trăieşte în distracţie şi voioşie!

Credeţi voi că sentinţa lui Dumnezeu nu are nici o urmare?

Crezi tu că păcatului tău ce este scris pe stânci cu o peniţă de fier nu îi urmează ceva groaznic?

Dumnezeu a spus că tu eşti deja condamnat. Dacă ai putea simţi acest fapt, dulcea cupă a bucuriei tale ar deveni amară; dansul tău ar înceta, râsul tău ar fi înăbuşit de suspin dacă ţi-ai aduce aminte că tu eşti deja condamnat.

Cu toţii ar trebui să plângem, dacă ne-am pune pe suflet faptul că în ochii lui Dumnezeu nu avem viaţă prin natura noastră; de fapt suntem indiscutabil condamnaţi; suntem socotiţi morţi şi acum, în noi înşine,

în ochii lui Dumnezeu suntem la fel de morţi ca şi cum am fi aruncaţi în iad chiar acum; suntem condamnaţi de păcat, dar încă nu suferim pedeapsa pentru el, dar ea este scrisă împotriva noastră iar noi suntem morţi din punct de vedere legal,

şi nici nu putem găsi viaţă, dacă nu găsim viaţă legală în persoana lui Hristos, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.
Dar, în afară de a fi morţi din punct de vedere legal, suntem şi morţi spiritual. Iar sentinţa nu a fost trecută doar în carte, ci şi în inimă; a intrat în conştiinţă; a operat asupra sufletului, raţiunii, imaginaţiei, asupra întregii fiinţe.

„În ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit” nu s-a împlinit doar în darea sentinţei, ci în Adam s-a întâmplat ceva.

La fel ca atunci când într-un anumit moment trupul acesta va muri, sângele se va opri, pulsul va înceta şi plămânii nu vor mai respira, tot aşa, în ziua în care Adam a mâncat fructul interzis sufletul lui a murit;

imaginaţia lui şi-a pierdut marea putere de a se ajunge până la lucrurile cereşti şi a vedea cerul, voinţa lui şi-a pierdut puterea de a alege întotdeauna ce este bine, raţiunea lui şi-a pierdut toată capacitatea de a judeca între bine şi rău cu hotărâre şi infailibilitate, deşi s-a păstrat ceva în conştiinţă; memoria i-a devenit pătată,

predispusă la a reţine lucruri rele şi a lăsa lucrurile drepte spre uitare; orice putere a lui a încetat, în raport cu vitalitatea sa morală.

Bunătatea era vitalitatea forţelor lui –aceasta s-a îndepărtat.

Virtutea, sfinţenia, integritatea –acestea reprezentau viaţa omului; dar când acestea nu au mai fost omul a devenit mort.

Iar acum, în ce priveşte lucrurile spirituale, voi sunteţi „morţi în greşelile şi în păcatele voastre.”

Şi sufletul este tot atât de mort în omul firesc, pe cât este un corp ce este aşezat în
mormânt; el este fără îndoială mort – nu doar metaforic, fiindcă Pavel nu vorbeşte în metafore atunci când afirmă

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,” şi „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).”
Dar, dragi ascultători, aş dori să pot predica inimilor dumneavoastră despre acest subiect.

A fost destul de neplăcut când am descris moartea ca fiind socotită asupra tuturor; dar acum vorbesc despre moarte ca având loc cu adevărat în inimile voastre.

Acum nu mai sunteţi ce aţi fost odată; nu mai sunteţi ce aţi fost în Adam, nu sunteţi nici măcar aşa cum aţi fost creaţi.

Omul a fost făcut curat şi sfânt.

Voi nu sunteţi fiinţele perfecte aşa cum se laudă unii; sunteţi total căzuţi, v-aţi depărtat de pe cale, aţi devenit depravaţi şi murdari.

Oh! Nu ascultaţi cântecul de sirenă al acelora care vă vorbesc despre demnitatea voastră morală şi despre marea voastră putere în ce priveşte mântuirea.

Nu sunteţi perfecţi; acel mare cuvânt „ruină” vă este scris pe inimi; şi moartea este imprimată pe duhul vostru.
Să nu crezi, o, omule moral, că tu vei putea sta înaintea lui Dumnezeu prin moralitatea ta, fiindcă tu nu eşti decât un corp îmbălsămat în legalism, un cadavru înveşmântat în haine fine, dar putred în faţa lui Dumnezeu.

Şi să nu crezi tu, posesor al unei religii fireşti că prin propria-ţi putere poţi fi primit înaintea lui Dumnezeu.

Oh, omule! Tu eşti mort!

Şi poţi aranja un mort cât vrei de frumos, şi nu ar fi decât o solemnă bătaie de joc. Să luăm ca exemplu regina Cleopatra – puneţi-i coroana pe cap, îmbrăcaţi-o în veşmintele regale, aşezaţi-o pe tron; şi cu toate acestea, ce fior rece te străbate atunci când treci pe lângă ea.

Ea este frumoasă acum, chiar şi moartă – dar ce oribil este să stai alături de o persoană moartă chiar şi de o regină onorată pentru frumuseţea ei maiestuoasă!

Şi tu poţi fi maiestuos în frumuseţea şi bunătatea ta, poţi fi amiabil şi simpatic; îţi pui coroana sincerităţii pe cap, şi porţi toate veşmintele integrităţii, oh, omule, dar dacă nu te-a înviat Dumnezeu, dacă Duhul nu a lucrat la sufletul tău,tot aşa cum un cadavru rece îţi este ţie repingător, la fel de respingător eşti tu în ochii lui Dumnezeu. Tu nu ai alege să trăieşti alături de un cadavru care să stea la masă cu tine; nici lui Dumnezeu nu-i place ca tu să fii în faţa Sa.

El este mâniat pe tine în fiecare zi fiindcă tu eşti în păcat – tu eşti mort.

Oh, crede aceasta; meditează la acest fapt; însuşeşte-ţi-l fiindcă nimic nu este mai adevărat decât faptul că tu eşti mort, atât spiritual cât şi legal.
Al treilea fel de moarte este sfârşitul celorlalte două.

Este moartea veşnică.

Este executarea sentinţei legale; este sfârşitul morţii spirituale. Moartea veşnică este moartea sufletului;

are loc după ce trupul a fost pus în mormânt, după ce sufletul s-a depărtat de la el.

Dacă moartea legală este groaznică, aceasta se datorează consecinţelor sale; iar dacă moartea spirituală este cumplită, aceasta se datorează urmărilor sale. Cele două feluri de moarte despre care am vorbit sunt rădăcinile, iar moartea care va urma este floarea acestora.
Oh! Dacă aş avea cuvinte să pot încerca în această dimineaţă să vă descriu ce este moartea veşnică. Sufletul vine în faţa Creatorului său;

se deschide cartea; se pronunţă sentinţa; cuvintele „depărtaţi-vă, blestemaţilor” – zguduie universul şi face ca stelele să se întunece la încruntarea Creatorului; iar sufletul se depărtează spre adânc, unde va locui împreună cu alţii în moartea veşnică.

Oh! Şi ce groaznică este condiţia lui acum!

Patul său este un pat de flăcări; peisajele pe care le vede sunt scene de crime, care îi înspăimântă duhul; sunetele pe care le aude sunt ţipete stridente, gemete, suspine, vaiete; tot ce cunoaşte trupul sunt chinurile unor mizerabile dureri!

Are un vaiet de nedescris, o mizerie totală.

Sufletul priveşte în sus.

Speranţa a murit, nu mai există.

Priveşte în jos cu groază şi teamă; sufletul îi este cuprins de remuşcări. Priveşte în dreapta –zidurile de netrecut ale morţii îl ţin înăuntrul graniţelor torturii. Priveşte în stânga –iar acolo, meterezele în flăcări interzic scara de scăpare chiar şi doar a unei presupuneri visătoare de evadare.

Priveşte înlăuntrul său căutând acolo mângăiere, dar în suflet i-a intrat un vierme care îl roade.

Priveşte de jur-împrejur –nu are nici un prieten care să-l ajute, pe nimeni care să îl mângâie, ci doar o mulţime de izvoare ale suferinţei.

Nu cunoaşte speranţa eliberării; aude cheia veşnică a destinului întorcându-se în
încuietoarea groaznicei sale celule şi l-a văzut pe Dumnezeu luând acea cheie şi azvârlind-o în adâncimile veşniciei pentru a nu mai fi găsită niciodată.

Nu mai speră; nu cunoaşte scăpare; nu crede în eliberare; îşi doreşte moartea; dar moartea este un duşman prea mare pentru a fi acolo;

aşteaptă ca non-existenţa să îl înghită, dar această moarte veşnică este mai rea decât distrugerea.

Îşi doreşte exterminarea la fel cum cel care trudeşte îşi doreşte Sabatul; doreşte să fie înghiţit de nimicnicie tot aşa cum un sclav la galere tânjeşte după libertate, libertate care nu vine – el este mort pentru totdeauna. După ce veşnicia se va roti de o mulţime de ori în ciclurile sale veşnice, tot mort va fi. Pentru totdeauna nu cunoaşte sfârşit; veşnicia nu poate fi înţeleasă decât în veşnicie.

Sufletul încă va avea scris deasupra capului „eşti condamnat pentru totdeauna.”

Aude urlete continue; vede flăcări de nestins; cunoaşte dureri totale;

aude o sentinţă care se rostogoleşte nu ca tunetul de pe pământ care este redus la tăcere imediat –ci mai tare, şi mai tare, zguduind ecourile veşniciei –făcând ca mii de ani să tremure din nou de tunetul înfiorător al vocii sale cumplite

–„Depărtaţi-vă! Depărtaţi-vă! Depărtaţi-vă! Blestemaţilor!”

Aceasta este moartea veşnică.

II. În al doilea rând,

ÎN HRISTOS ISUS ESTE VIAŢĂ,

fiindcă spune:

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”

Nu există viaţă în Dumnezeu Tatăl pentru un păcătos; nu există viaţă în Dumnezeu Duhul pentru un păcătos fără Isus.

Viaţa unui păcătos este în Hristos.

Dacă iei pe Tatăl separat de Fiul, deşi îşi iubeşte aleşii şi hotărăşte ca ei să trăiască, totuşi, viaţa nu este decât în Fiul Său.

Dacă iei pe Dumnezeu Duhul separat de Isus Hristos, deşi Duhul este acela care ne dă viaţă spirituală, totuşi, această viaţă este în Hristos, în Fiul.

Nu îndrăznim, şi nu putem, în primul rând, cere viaţă spirituală nici de la Dumnezeu Tatăl şi nici de la Dumnezeu Duhul.

Primul lucru pe care suntem călăuziţi să îl facem atunci când Dumnezeu ne scoate din Egipt este să mâncăm Paştele – primul lucru.

Acesta ne arată că modul prin care primim viaţă este hrănindu-ne cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu; trăind în El, încrezându-ne în El,

crezând în harul şi puterea Lui Al doilea gând al nostru a fost acesta: există viaţă în Hristos. Vă vom arăta că există trei feluri de viaţă în Hristos, tot aşa cum există trei feluri de moarte.
În primul rând, există viaţă legală în Hristos.

Tot aşa cum fiecare om, în Adam, prin natura sa păcătoasă a primit o sentinţă de condamnare în momentul păcatului lui Adam,

şi în special în momentul primei sale fărădelegi, la fel şi eu, dacă sunt credincios, şi tu, dacă te încrezi în Hristos, am primit o sentinţă legală de achitare prin ceea ce a făcut Isus Hristos.

Oh, păcătosule condamnat!

Tu poate stai în această dimineaţă deja condamnat, ca un întemniţat; dar înainte de a se sfârşi această zi, tu poţi fi la fel de fără vină ca şi îngerii de sus.

Există viaţă legală în Hristos, şi binecuvântat fie Dumnezeu, unii dintre noi se bucură de ea!

Noi ştim că păcatele noastre ne sunt iertate fiindcă Hristos a suferit pedeapsa pentru ele; ştim că niciodată nu vom fi pedepsiţi noi înşine, fiindcă Hristos a suferit în locul nostru.

Paştele a fost jertfit pentru noi; pragul şi uşiorii uşii au fost stropiţi, iar îngerul distrugător nu ne va putea atinge niciodată. Pentru noi nu există iad, deşi acesta arde cu o flacără teribilă.

Chiar dacă este pregătit din veşnicie, chiar dacă sunt grămezi de lemne şi mult fum, noi nu vom ajunge niciodată acolo –Hristos a murit pentru noi, în locul nostru.

Dar dacă sunt instrumente de tortură cumplită acolo? Dar dacă există acolo o sentinţă care produce cele mai groaznice reverberaţii de tunet? Totuşi, nici instrumentele de tortură, nici carcerele subterane, nici tunetul nu sunt pentru noi!

În Hristos Isus noi suntem acum eliberaţi.

„ACUM dar nu este nici o osîndire pentru ceice sînt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.”
Păcătosule!

Eşti tu condamnat din punct de vedere legal în această dimineaţă? Simţi tu asta?

Atunci permite-mi să-ţi spun căci credinţa în Hristos îţi va da cunoştinţa achitării tale legale. Preaiubiţilor, faptul că suntem condamnaţi pentru păcatele noastre nu este o simplă idee ci o realitate. De asemenea, faptul că suntem achitaţi nu este o simplă idee, ci o realitate.

Un om pe cale de a fi executat, dacă primeşte o iertare completă ar simţi-o ca pe o realitate măreaţă.

Ar spune: „Am o achitare completă, nimeni nu se poate atinge de mine acum.” Exact aşa mă simt şi eu.
„Acum eliberat de păcat mă duc oriunde Sângele Mântuitorului este iertarea mea completă Mă aşez mulţumitor la picioarele Lui dragi Ca păcătos mântuit îmi arăt recunoştinţa.”
Fraţilor, noi am primit viaţă legală în Hristos, o astfel de viaţă legală pe care nu o putem pierde.

Sentinţa a fost odată împotriva noastră –acum, ea a fost dată pentru noi. Este scris:

„ACUM, DAR, NU ESTE NICI O OSÂNDIRE,”

şi acel „acum” va fi la fel de bun pentru mine peste cincizeci de ani, cum este şi acum.

Oricât timp am trăi, tot va rămâne scris: „Acum dar nu este nici o osîndire pentru ceice sînt în Hristos Isus.”
Apoi, în al doilea rând, există viaţă spirituală în Hristos Isus. Aşa cum omul este mort spiritual,

Dumnezeu are viaţă spirituală pentru el,

fiindcă nu există nici o necesitate care să nu fie suplinită de Isus, nu există nici un gol în inimă pe care Hristos să nu-l poată umple; nu există nici o pustie pe care El nu o poate popula, nici un deşert pe care să nu poată să-L înflorească precum trandafirul.

Oh, voi, păcătoşi morţi, morţi spirituali, există viaţă în Hristos Isus, fiindcă noi am văzut – da, aceşti ochi au văzut –

morţii trăind din nou; l-am cunoscut pe omul al cărui suflet era complet corupt căutând, prin puterea lui Dumnezeu neprihănirea; am cunoscut pe omul ale cărui gânduri erau fireşti, ale cărui pofte erau mari, ale cărui pasiuni erau puternice, deodată, printr-o putere irezistibilă din ceruri s-a consacrat pentru Hristos şi a devenit un copil al lui Isus.

 

Ştim că este viaţă în Hristos Isus, viaţă spirituală;

chiar mai mult, noi, în noi înşine am simţit că există viaţă spirituală. Ne putem bine aduce aminte cum stăteam în casa de rugăciune, la fel de morţi ca şi scaunul pe care stăteam.

Am ascultat mult glasul Evangheliei, dar fără rezultat, când deodată, ca şi cum urechile noastre ar fi fost deschise de degetele vreunui înger puternic, a intrat o voce în inima noastră.

Am crezut că l-am auzit pe Isus spunând „Cel ce are urechi de auzit, să audă.”

O mână irezistibilă s-a pus pe inima noastră şi ne-a smuls o rugăciune din ea. Niciodată nu ne-am mai rugat aşa.

Am strigat „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”
Unii dintre noi am simţit mai multe luni o mână apăsându-ne, ca şi cum am fi fost strânşi într-o nicovală, iar sufletele noastre au sângerat stropi de suferinţă. Acea stare de mizerie era semnul unei vieţi ce avea să vină. Persoanele ce se îneacă nu simt durerea ca atunci când sunt aduse înapoi la viaţă. Oh! Noi resimţim acele dureri, acele gemete, acea luptă vie pe care a dus-o sufletul nostru când a venit la Hristos.

Ah! Putem resimţi primirea vieţii noastre spirituale la fel de uşor cum ar putea resimţi cineva învierea sa din mormânt.
Putem presupune că Lazăr şi-a amintit de învierea sa, deşi poate nu toate detaliile.

Aşa şi noi, deşi am uitat o mare parte, ne aducem aminte cum ne-am predat lui Hristos.

Putem spune oricărui păcătos mort, că este viaţă în Hristos Isus, nu contează cât este de putred în mormântul său.

Acela care l-a înviat pe Lazăr ne-a înviat şi pe noi; şi El îţi poate spune chiar ţie „Lazăre, ieşi afară!”
În al treilea rând, există viaţă veşnică în Hristos Isus. Oh, şi dacă moartea veşnică este teribilă, viaţa veşnică este binecuvântată; fiindcă El a spus: „acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi.”

„Tată, vreau ca acolo unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” „Eu le dau viaţa vecinică, în veac nu vor pieri.”

Orice Arminian care ar trebui să predice din acel text trebuie să facă o mulţime de schimonosiri; nu ar putea niciodată spune întregul adevăr fără a-l înconjura în mister.

Viaţă veşnică –nu o viaţă pe care să o piardă, ci viaţă veşnică. Dacă prin Adam mi-am pierdut viaţa, prin Hristos am câştigat-o; dacă eu m-am pierdut pentru vecie, în Isus Hristos m-am găsit pe vecie. Viaţă veşnică!

Oh, ce gând binecuvântat!

Ochii noştri vor străluci de bucurie iar sufletele noastre vor arde de extaz la gândul că avem viaţă veşnică.

Stingeţi-vă stele! Dumnezeu să-şi pună degetul pe voi –dar sufletul meu va trăi în fericire şi bucurie.

Întunecă-te, o,
soare!

Dar ochii mei „vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui” când ochiul tău nu va mai face pământul verde să râdă.

Şi lună, prefă-te în sânge!

Dar sângele meu nu va fi niciodată preschimbat în nimicnicie; acest duh va exista când tu vei înceta a mai fi. Şi tu lume mare! Tu poţi dispărea aşa cum dispare într-o clipă spuma valului!

Dar eu am viaţă veşnică.

O, timpule! Tu poţi vedea munţi uriaşi murind şi ascunşi în mormintele lor; tu poţi vedea stelele ca nişte smochine prea coapte căzând din pom, dar duhul meu niciodată nu-l vei vedea mort, niciodată.

 

III. Aceasta ne aduce la cel de-al treilea punct al nostru,

VIAŢA VEŞNICĂ ESTE DATĂ TUTUROR CELOR CARE VIN.

Niciodată nu a existat vreun om care să vină la Hristos pentru viaţă veşnică, legală sau spirituală şi, într-un anume sens să nu o fi primit deja.

Iar apoi i s-a dovedit că a primit-o imediat după ce a venit. Să luăm unul sau două texte –

„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.”

Oricine vine la Hristos va afla că El poate să îl mântuiască – nu capabil să îl mântuiască puţin, să-l elibereze de câteva păcate, să-l păzească de o încercare mică, să îl ţină o scurtă vreme şi apoi să îl lase – ci capabil să îl mântuiască total de păcatul său, de toate încercările sale, de cele mai adânci întristări, pe toată durata existenţei sale.

Hristos spune tuturor celor care vin la El

„vino, sărmane păcătos, nu trebuie să te întrebi dacă am puterea să te mântuiesc.

Eu nu te întreb cât de departe ai mers în păcat; Eu am puterea să te mântuiesc în chip desăvârşit pe vecie.” Şi nimeni pe pământ nu poate trece dincolo de desăvârşirea lui Dumnezeu.
Acum, un alt text: „pe cel ce vine la Mine (observaţi că promisiunile sunt aproape întotdeauna adresate celor care vin), nu-l voi izgoni afară.”

Oricine care vine va găsi uşa casei lui Hristos deschisă –şi uşa inimii Lui deschisă.

Oricine care vine –spun aceasta în cel mai larg sens –va descoperi că Hristos are milă de El.

Cea mai mare absurditate din lume este să doreşti să ai o evanghelie mai largă decât cea de pe paginile Scripturii. Eu predic că oricine crede va fi mântuit –că oricine vine va găsi îndurare.
Oamenii mă întreabă:

„Dar să presupunem că vine cineva care nu a fost ales, va fi mântuit?”

Du-te şi presupune nonsensuri, că eu nu o să-ţi dau un răspuns. Dacă cineva nu este ales, el nu va veni niciodată.

Atunci când vine avem dovada sigură că este ales.
Cineva spune: „să presupunem că vine cineva la Hristos care nu a fost chemat de Duhul.”

Opreşte-te,

frate, aceasta este o presupunere pe care nu ai dreptul să o faci, fiindcă aşa ceva nu se poate întâmpla;

o spui doar ca să mă prinzi, dar deocamdată nu poţi să o faci. Eu spun că orice om ce vine la Hristos va fi mântuit.

O spun ca şi calvinist, sau ca şi hiper-calvinist, la fel de limpede ca şi tine. Eu nu am o Evanghelie mai îngustă decât tine; ci Evanghelia mea este pe o temelie solidă, în timp ce a ta este zidită doar pe nisip şi putrefacţie.

„Oricine vine va fi mântuit, fiindcă nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl.”
„Dar”, spune cineva,

„să presupunem că întreaga lume ar veni, i-ar primi Hristos pe toţi?” Cu siguranţă, dacă toţi ar veni;

dar ei nu vor veni. Îţi spun că toţi cei ce vin –chiar dacă ar fi la fel de răi ca demonii,

Hristos i-ar primi; dacă tot păcatul şi mizeria ar curge în inimile lor ca şi într-o canalizare comună a întregii lumi, Hristos i-ar primi.
Altul spune, „Vreau să ştiu despre restul oamenilor.

Pot merge să le spun că Isus Hristos a murit pentru fiecare dintre ei? Pot eu spune –există neprihănire pentru fiecare din voi, există viaţă pentru fiecare din voi?”

Nu, nu poţi.

Poţi spune –există viaţă pentru fiecare om care vine. Dar dacă spui că există viaţă pentru cei care nu cred, tu le spui o minciună periculoasă. Dacă le spui că Isus Hristos a fost pedepsit pentru păcatele lor şi totuşi ei vor fi nemântuiţi, tu spui intenţionat un neadevăr. Să gândeşti că Dumnezeu L-a pedepsit pe Hristos şi îi va pedepsi şi pe ei –eu mă mir de îndrăzneala cu care spui această neruşinare!

Un om bun predica odată că în ceruri erau harfe şi coroane pentru
toată adunarea sa; şi apoi spunea în cea mai solemnă manieră: „Dragi prieteni, sunt mulţi pentru care au fost pregătite aceste lucruri dar care nu vor ajunge acolo.”

De fapt, el a născocit cea mai tristă poveste pe care o putea născoci; dar vă spun pentru cine ar fi trebuit el să plângă –ar fi trebuit să plângă pentru îngerii din ceruri şi pentru toţi sfinţii, fiindcă ce a spus el ar strica cerul în întregime.
Ştiţi că atunci când vă întâlniţi împreună cu toată familia, dacă aţi pierdut un frate iar locul său este gol spuneţi:

„Noi întotdeauna ne-am bucurat de aceste întruniri familiale, dar cineva lipseşte acum –sărmanul de el, nu mai este printre noi!”

Gândiţi-vă că îngerii ar spune:

„Ah, cerul este minunat, dar nu ne place să vedem acolo toate acele coroane acoperite cu pânze de păianjen; nu putem suporta acea stradă nelocuită; nu putem privi acele tronuri goale.”

Iar apoi, sărmane suflete, ar putea începe să vorbească între ei şi să spună „nici unul dintre noi nu este în siguranţă aici fiindcă promisiunea a fost –

„Eu dau oilor Mele viaţă veşnică”, şi mulţi din cei cărora Dumnezeu le-a dat viaţă veşnică sunt în iad; există un număr pentru care Hristos şi-a dat viaţa pentru ca ei să nu ardă în Adânc, iar dacă ei pot fi trimişi acolo, atunci şi nouă ni se poate întâmpla la fel.

Dacă nu ne putem încrede într-o promisiune, nu ne putem încrede nici în cealaltă.” Şi aşa, cerul şi-ar pierde temelia şi ar cădea.

Pleacă de aici cu evanghelia ta fără sens!

Dumnezeu ne dă o Evanghelie sigură şi solidă, clădită pe faptele şi relaţia legământului, pe scopuri veşnice şi împliniri sigure.

 

IV. Şi astfel ajungem la cel de-al patrulea punct.

PRIN NATURA SA, NICI UN OM NU VINE LA HRISTOS,

fiindcă textul spune „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Eu afirm cu tărie din textul meu pe baza autorităţii Scripturii că voi nu veţi veni la Hristos ca să aveţi viaţa.

Vă spun că v-aş putea predica o veşnicie, aş putea împrumuta talentele oratorice ale lui Demostene sau cele ale lui Cicero, dar voi nu veţi veni la Hristos.

V-aş putea implora în genunchi, cu lacrimi în ochi şi să vă arăt ororile iadului şi bucuriile cerului, puterea lui Hristos şi propria voastră condiţie pierdută, dar nici unul dintre voi nu aţi veni la Hristos prin voi înşivă, dacă Duhul care era asupra lui Hristos v-ar atrage.

Pentru toţi oamenii este valabil adevărul că în starea lor firească nu vor veni la Hristos.
Dar mi se pare că aud un alt palavragiu punând întrebarea: „Dar nu puteau ei veni dacă ar fi dorit?”

Prietene, ţie îţi voi da răspunsul altă dată. Nu aceasta este întrebarea în această dimineaţă.

Acum discutăm dacă ei vor, nu dacă pot. Veţi observa că oridecâteori vorbiţi despre voinţa liberă, sărmanul Arminian, după două secunde începe să vorbească despre capacitatea umană, şi astfel amestecă două subiecte care ar trebui să fie separate.

Noi nu vom trata două subiecte în acelaşi timp. Refuzăm să ne luptăm cu doi deodată, dacă doriţi. În altă zi vom predica din acest text – „Nimeni nu poate veni dacă nu îl atrage Tatăl.”

Dar acum vorbim numai de voinţă; şi este clar că oamenii nu vin la Hristos pentru a avea viaţa.
Putem dovedi acest fapt din multe texte ale Scripturii, dar vom lua doar o singură pildă.

Vă aduceţi aminte de pilda împăratului care a pregătit o cină pentru fiul său şi i-a invitat pe mulţi să vină; boii şi viţeii îngrăşaţi au fost tăiaţi şi şi-a trimis mesagerii să-i cheme pe mulţi la cină.

Au venit ei la cină? Ah, nu; dar cu toţii, într-o singură voce au început să se scuze. Unul a spus că s-a căsătorit şi de aceea nu putea veni, deşi ar fi putut-o aduce şi pe soţie cu el.

Altul a cumpărat nişte boi pentru jug şi s-a dus să îi încerce; dar cina era noaptea iar el nu putea să îi încerce pe întuneric.

Altul a cumpărat o bucată de pământ şi voia să o vadă; dar nu cred că s-a dus să o vadă cu un felinar. Cu toţii s-au scuzat şi nu au vrut să vină. Împăratul era hotărât să aibe cina; aşa că a spus

„Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi” invită-i – stop!

Nu invită-i – „sileşte-i să intre;” fiindcă nici chiar cei mai săraci nu ar fi venit niciodată dacă nu ar fi fost siliţi.
Să luăm o altă pildă:

cineva a avut o vie; la vremea roadelor şi-a trimis unul din slujitori pentru a-şi lua chiria. Ce au făcut ei cu el? L-au bătut pe rob. A trimis un altul; şi ei l-au omorât cu pietre.

Atrimis un altul iar ei l-au omorât şi pe acesta.

La urmă şi-a zis „Le voi trimite pe fiul meu, pe el îl vor cinsti.” Dar ce au făcut ei? Au spus „Iată moştenitorul, veniţi să îl ucidem şi să îl aruncăm afară din vie.” Şi aşa au făcut.

La fel se întâmplă cu toţi oamenii în firea lor. A venit Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii L-au respins.

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”
Ar necesita prea mult timp pentru a mai aduce şi alte dovezi din Scriptură. Totuşi, vom face referire la marea doctrină a căderii.

Oricine care crede că voinţa omului este complet liberă şi că poate fi mântuit prin ea nu crede căderea.

Aşa cum v-am spus uneori, puţini predicatori „creştini” cred în întregime doctrina căderii, altfel cred că atunci când Adam a căzut el şi-a rupt degetul mic şi nu gâtul, spre ruina întregii sale rase.

Preaiubiţii mei, la cădere, omul şi-a rupt fiecare os.

Nici o putere a lui nu a rămas neştirbită; toate au fost sfărâmate, perverite şi pătate;

la fel ca un mare templu, stâlpii pot exista, coloanele şi pilastrele pot fi acolo; dar toate au fost distruse, chiar dacă unele şi-au păstrat forma şi poziţia.

Conştiinţa omului poate reţine uneori mare parte din sensibilitate – dar totuşi este căzută.

La fel, voinţa nu este scutită. Şi ce dacă este „Domnul Sufletului omului” aşa cum o numeşte Bunyan”?

–Domnul acesta greşeşte.

Domnul Voinţă-Puternică întotdeauna greşea. Natura voastră căzută a fost stricată; voinţa voastră, printre altele s-a depărtat total de Dumnezeu. Dar vă spun care este cea mai bună dovadă a acestui fapt; este marele fapt că niciodată nu aţi întâlnit în viaţa voastră un creştin care să spună că el a venit la Hristos fără ca Hristos să vină la el.
Aţi auzit o mulţime predici Arminiene, îndrăznesc să spun; dar nu aţi auzit niciodată o rugăciune Arminiană – fiindcă sfinţii în rugăciune sunt ca unul singur în cuvânt, faptă şi gând.

Un Arminian pe genunchi s-ar ruga disperat ca un Calvinist.

El nu se poate ruga despre voinţa liberă; nu mai este loc pentru ea. Imaginaţi-vă cum ar suna o astfel de rugăciune:

„Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca şi acei sărmani Calvinişti încrezuţi. Doamne, am fost născut cu o voinţă liberă glorioasă; am fost născut cu puterea prin care mă pot întoarce singur la Tine; am profitat de harul meu.

Dacă toată lumea ar face la fel cu harul lor aşa cum am făcut eu, toţi ar putea fi mântuiţi. Doamne, ştiu că Tu nu ne influenţezi să vrem, dacă noi nu vrem. Tu dai har tuturor; unii nu profită de el, dar eu nu sunt aşa.

Sunt mulţi care vor merge în iad şi care au fost cumpăraţi cu sângele lui Isus ca şi mine; şi ei au primit Duhul Sfânt la fel ca mine; au avut o şansă la fel de mare şi au fost binecuvântaţi la fel ca mine.

Nu harul tău ne-a făcut diferiţi; ştiu că a contat mult, dar eu am luat decizia; m-am folosit de ce mi s-a dat în vreme ce alţii nu au făcut aşa –aceasta este diferenţa dintre mine şi ei.”
Aceea este o rugăciune a diavolului, fiindcă nimeni altcineva nu s-ar ruga aşa. Ah!

Atunci când predică şi vorbesc în cuvinte bine cântărite, se poate să fie doctrină greşită; dar când ajung la rugăciune adevărul iese la iveală; nu se pot abţine.

Dacă un om vorbeşte în cuvinte bine cântărite, poate vorbi corect gramatical; dar când vorbeşte repede, vechile regionalisme ale zonei sale în care s-a născut ies la iveală.
Te întreb din nou, ai întâlnit vreodată un creştin care să spună „Am venit la Hristos fără puterea Duhului?”

 

Dacă ai întâlnit un astfel de om, poţi să-i spui fără ezitare

„Domnule dragă, eu cred asta întru totul –şi mai cred că aţi plecat de acolo tot fără puterea Duhului, şi că nu cunoaşteţi nimic despre aşa ceva, şi văd că eşti plin de fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.”

 

Aud oare vreun creştin zicând

„L-am căutat pe Isus înainte ca El să mă caute pe mine; eu am venit la Duhul şi nu Duhul la mine?”

Nu, dragii mei; suntem obligaţi, fiecare dintre noi să ne punem mâna pe inimă şi să spunem –

„Harul m-a învăţat să mă rog Şi mi-a făcut ochii să plângă Harul m-a păstrat până în această zi Şi nu îmi va da drumul.”

Există cineva aici –unul singur –bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân care să poată spune

„Eu l-am
căutat pe Dumnezeu înainte ca El să mă caute pe mine?”

Nu; chiar şi voi care sunteţi puţin Arminieni veţi cânta – „Îl iubesc pe Isus – Că-ntâi El m-a iubit.”
Iar apoi, mai o întrebare.

Nu vedem noi, chiar şi după ce am venit la Hristos că sufletul nostru nu este liber, ci că este păstrat în Hristos?

Nu vedem momente, chiar acum, când „a vrea” nu este de partea noastră?

Există o lege în mădularele noastre care luptă împotriva legii minţii. Acum, dacă cei vii spiritual simt că voinţa lor este contrară lui Dumnezeu ce putem spune despre omul „mort în greşeli şi păcate?”

Ar fi o absurditate de necrezut să îi pui pe cei doi la acelaşi nivel; şi ar fi chiar mai absurd să îl pui pe cel mort în faţa celui viu. Nu; textul este adevărat, experienţa ni l-a însemnat în inimi. „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!”
Acum trebuie să îţi spunem motivele pentru care oamenii nu vin la Hristos. Primul este că nici un om nu gândeşte în fire că Îl vrea pe Hristos. Prin natura lui, omul nu gândeşte că are nevoie de Hristos; crede că are haina propriei neprihăniri, că este bine îmbrăcat, că nu este gol, că nu are nevoie de sângele lui Hristos ca să-l spele, că nu este negru sau stacojiu şi nu are nevoie de har pentru a fi curăţat.

Nici un om nu-şi cunoaşte nevoia până când Dumnezeu nu i-o arată; iar dacă Duhul Sfânt nu descoperă nevoia de iertare nici un om nu va căuta iertarea. Îl pot predica pe Hristos pe vecie, dar dacă nu simţi că Îl vrei pe Hristos niciodată nu vei veni la El.

Un farmacist ar putea avea o farmacie bună, dar nici un om nu va veni să-i cumpere medicamentele până când nu simte că are nevoie de ele.
Următorul motiv este că oamenilor nu le place modul prin care Hristos îi mântuieşte.

(1) Cineva spune: „Nu-mi place fiindcă mă face sfânt; dacă m-a mântuit atunci nu mai pot bea şi înjura.”

(2) Altul spune: „Mi se cere să fiu aşa de fidel şi să am o viaţă aşa de curată, iar mie îmi place să fiu puţin mai liber.”

(3) Altuia nu-i place fiindcă aceasta este aşa de umilitoare; nu-i place fiindcă „poarta cerului” nu este destul de înaltă pentru nasul lui, şi nu-i place să se aplece.

Acesta este motivul principal pentru care nu veţi veni la Hristos, fiindcă la El nu puteţi ajunge cu nasul pe sus; fiindcă Hristos vă face să vă aplecaţi atunci când veniţi la El.

(4) Altuia nu-i place ca harul să fie de la început până la sfârşit. „Oh!,” spune el, „dacă aş putea avea şi eu puţină cinste (onoare).” Dar atunci când aude căci Hristos este ori totul, ori nimic, doar Hristos sau deloc, el spune

„Nu voi veni,” şi se întoarce şi pleacă.

Ah, păcătoşi mândri, voi nu veţi veni la Hristos.
Ah, păcătoşi neştiutori, voi nu veţi veni la Hristos fiindcă nu cunoaşteţi nimic despre El.

Şi acesta este cel de-al treilea motiv.

Oamenii nu ştiu ce preţios este, fiindcă dacă ar fi ştiut, ar fi venit la El.

De ce nu s-au dus navigatorii în America înainte de Columb? Deoarece ei nu credeau că America există.

Columb a avut credinţă şi de aceea a plecat.

Cel care are credinţă în Hristos vine la El. Dar tu nu-L cunoşti pe Isus; mulţi dintre voi nu I-aţi văzut niciodată frumoasa Sa faţă; niciodată n-aţi văzut ce bun este sângele Său pentru un păcătos, ce măreaţă este ispăşirea Sa; şi ce suficiente sunt meritele Sale. De aceea, „voi nu vreţi să veniţi la El.”
Ah, dragi ascultători, ultimul meu gând este unul solemn. Am predicat că voi nu vreţi să veniţi.

Dar unii vor spune „este păcatul lor dacă nu vin.” AŞA ESTE. Nu veţi veni şi de aceea voinţa voastră este una păcătoasă. Unii cred că atunci când predicăm această doctrină împiedicăm oamenii să vină la Hristos, dar nu este aşa.

Noi nu spunem că aceasta a făcut parte din natura originală a omului, ci a fost parte din natura sa căzută. Păcatul a fost acela care te-a adus în această condiţie în care nu vrei să vii.

Dacă nu ai fi căzut, ai veni la Hristos în clipa în care ţi s-ar fi predicat prima dată; dar nu vii datorită păcătoşeniei şi nelegiuirii tale. Oamenii se scuză fiindcă au o inimă rea.

Aceasta este cea mai nefondată scuză din lume. Jaful şi furtul nu vin dintr-o inimă rea?

Să presupunem că un hoţ ar spune judecătorului „Nu am putut să mă abţin, am avut o inimă rea.”

Ce i-ar spune judecătorul?
„Nemernicule! Dacă inima ta este rea, atunci îţi voi face pedeapsa mai grea fiindcă eşti cu adevărat un ticălos.

Scuza ta nu este bună de nimic.” Dar Tu care eşti Atotputernic „râzi de ei, Tu Îţi baţi joc de toate neamurile.”

Noi nu predicăm această doctrină pentru a vă scuza, ci pentru a vă umili. Posesia unei naturi rele este atât din vina mea cât şi din cauza teribilei căderi a lui Adam.
Există un păcat care îi va învinui întotdeauna pe oameni; când nu vor să vină la Hristos, păcatul este cel care îi ţine la distanţă.

Cel care nu predică aşa, mi-e teamă că nu Îi este credincios nici lui Dumnezeu nici conştiinţei sale.

Mergeţi acasă cu acest gând

„Prin fire sunt aşa de depravat că nu voi vrea să vin la Hristos, iar acea răutate a naturii mele este păcatul meu.

Datorită lui, eu merit să fiu trimis în iad.” Iar dacă acest gând folosit de Duhul nu te umileşte, nici un alt gând nu va reuşi. În această dimineaţă nu am predicat înălţând natura umană ci am umilind-o.

Dumnezeu să ne smerească pe toţi.

Amen.

2 Decembrie 1855 de către REV. C. H. Spurgeon
la New Park Street Chapel din Southwark, Londra